Iubirea de oameni a lui Hristos și Drepturile umane
În Evanghelie, vedem că Hristos este aproape de oameni și îi ajută, vindecându-i de boli (paralitici, orbi), apărându-i de asupriri și de nedreptăți – de pildă, El ia atitudine împotriva fariseilor în cazul femeii adultere – sau apărându-i în caz de pericol (precum se întâmplă în cazul furtunii care amenința corabia Apostolilor). Așadar, este ușor ca cineva care a crescut și trăiește în lumea actuală, să se gândească astfel: Hristos acționează pentru drepturi umane, care pun omul în centrul lumii și care consideră că viața lui e sacră.
Această logică este eronată. Hristos niciodată nu concede drepturi oamenilor, ci daruri. Tot ceea ce omul primește (fie dacă este vorba despre o tămăduire, o apărare sau altceva) este un dar, nu un drept, și este mereu legat de un relativ scop: poate fi pentru a pune la încercare un om, pentru a răsplăti statornicia în credință, sau pentru a dovedi puterea lui Dumnezeu. Hotărârea vine mereu de Sus. În acest context, omul nu este deloc în centrul a toate (cel puțin, nu precum înțelege mentalitatea modernă) și viața lui pe Pământ nu este deloc sacră în sine. Toate darurile lui Hristos sunt în relație cu Împărăția Cerurilor, iar dacă oamenii primesc de la El dreptate în viața aceasta, ea nu este de sorginte omenească, ci este doar o „porție” din Dreptatea de Sus. Numai în acest sens Hristos luptă împotrivă nedreptăților (niciodată în sens pur pământesc), pentru că Dreptatea Lui nu este din lumea aceasta.
Egalitatea tuturor oamenilor și Frația creștină
După Hristos, toți oamenii sunt fii ai Unui același Tată, precum este arătat și de rugăciunea „Tatăl nostru” în Evanghelie. Deci, după abordare modernă, aceasta înseamnă că toți oameni din lume sunt egali. Aceasta idee este susținută ulterior de Sf. Pavel care spune că „nu este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat, nici femeie”. Concluzia este clară, după omul modern: egalitatea tuturor oamenilor, de care astăzi beneficiem cu toții, se naște pe „domeniul” creștin.
Concluzia la care ajunge omul modern este distorsionată. Mântuitorul ne arată pe noi ca frați, fii ai aceluiași Tată ceresc, dar nu vorbește despre o egalitate între noi. Nu se poate vorbi despre o egalitate nici în cazul fraților de sânge, aceștia fiind distincți în fața tatălui lor în ceea ce privește capabilitatea și talanții lor, căci părintele îi cunoaște îndeaproape pe fiecare dintre ei și știe cine este mai merituos, sau mai puțin. Aceste diferențe, însă, nu îl fac pe tată să îi iubească diferit pe copiii lui.
În ceea ce privește expresia Sfântului Pavel din „Epistola către Galateni”, ea nu vrea să sublinieze că toți oameni sunt egali, ci că ei sunt nimic față de Dumnezeu, în care se contopesc: ultima parte a frazei, care de obicei nu este citată, este „pentru că voi toţi sunteţi una în Hristos Iisus”. Aceasta înseamnă că în Dumnezeu diferențele individuale și colective se anulează fără să putem spune că avem de-a face cu o egalitate!
Din contră, creștinismul a promovat mereu conceptul de comuniune, niciodată de egalitate. Cel de-al doilea termen presupune o abordare individualistă, străină religiei creștine.
Abolirea pedepsei cu moartea și Salvarea persoanei
În mediile progresiste, se zice că pedeapsă capitală este contrară principiilor creștine, pentru că este o formă de violență și creștinismul refuză violența. Cei care susțin această idee, o argumentează prin episodul biblic în care Iisus a salvat-o pe femeia adulteră din cei care voiau să o lapideze. Deci, este evident că, din perspectivă această, un creștin bun, și cu atât mai mult o societate creștină, trebuie să considere pedeapsa cu moartea ca fiind cât mai departe de spiritul creștin.
Concluzia aceasta este superficială. Iisus nu a salvat-o pe adulteră de la lapidare pentru că ținea la viața ei, și, nici într-un caz, deoarece considera viața ca fiind un drept. El nu vroia ca desfrânata să moară în starea ei de păcătoșenie, ci i-a dat o șansă de mântuire a sufletului. Nu întâmplător i-a poruncit: „Du-te, și de acum înainte să nu mai păcătuiești”. Este evident că, dacă abolirea pedepsei capitale merge în această direcție, atunci ea reprezintă o decizie bună, în conformitate totală cu creștinismul.
Problema este că, de obicei, pedeapsa capitală nu se abolește din acest considerent, ci argumentele vin din direcția drepturilor omului, care nu au un fundament creștin, ci sunt formulate pe anumite concepte materialiste, reprezentând, la nivelul sufletului, o formă de violență: acesta este amăgit că ar fi mult mai puternic decât este într-adevăr și îi crează iluzia că ar fi stăpânul ultim al vieții sale. Pedeapsa cu moartea este, desigur, un rău, dar este răul cel mai mic, pentru ca, pe lângă altele, aceasta îi amintește omului de datoriile și limitele sale.
