Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat toată iconomia mântuirii Sale pe iubirea de oameni, așa încât Biserica Ortodoxă îl definește pe El drept „iubitor de oameni”. El s-a întrupat, luând fire umană și s-a jertfit pe Sine din iubire pentru om. Într-adevăr, toate minunile pe care El le-a făcut, sunt motivate de această iubire. Dar unele au un caracter uman deosebit, în particular, acelea în care i-a vindecat pe cei mai slabi și pe cei mai nevoiași din boli sau chiar i-a înviat.

Dar această dispoziție spre grija de cei săraci și cei slabi, nu se naște deodată cu Noul Testament. În Vechiul Testament, chiar în Pentateuch, vedem că Dumnezeu impune Evreilor câteva reguli și principii noi, pe care în general popoarele antice nu le aveau, în ceea ce privește grija pentru străin, pentru orfan și pentru văduvă, care erau categoriile cele mai slabe în vremea de atunci: „Să nu te atingi de dreptul străinului şi al orfanului şi să nu iei zălog haina văduvei.” (Deut 24,17). Această poruncă și alte îndemnări sunt însă deplasate într-un context de dreptate, care înseamna pentru poporul lui Israel, ascultare la cuvântul lui Dumnezeu, însoțit de virtuți spirituale: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine! Şi ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mich 6,8). Alte pasaje arată intenția de a pune dreptatea omului ca o virtute fundamentală într-o perspectivă religioasă și spirituală iar nu ca o normativă abstractă, folosind niște imagini care arată o dreptate ca o sursă de viață și nu numai o reglementare juridică: ”Dreptatea să curgă ca o apă curgătoare şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată!” (Amos 5, 24).

După aceste premise, este firesc să ne întrebăm dacă grija Creștinismului pentru om este compatibilă cu societatea umanistică în care trăim astăzi, care pune omul la centru cu drepturile sale. Există o tendință într-adevăr în Bisericile creștine, mai ales în Apus, de a recunoaște o legătură strânsă și directă între mesajul creștin evanghelic -și biblic în general- și drepturile omului: acestea ar fi o consecință directă a mesajului lui Hristos și Evanghelia ar fi o anticipare a declarațiilor drepturilor umane enunțate în 1776 în S.U.A. și în 1789 în Franță.

Toate societățiile occidentale moderne se bazează pe conceptia drepturilor universale ale omului, care se întemeiază pe omonima declarației Revoluției franceze din 1789 și pe cea a Independenței americane din 1776. Aceste declarații pot fi văzute sub o optică laică și profană, ceea ce este practic mai abituală, dar pot fi încadrate și într-o viziune creștină. În realitate, contextul cultural și istoric în care s-au născut aceste declarații este creștin, ceea ce reiese în anumite puncte ale declarațiilor: cea americană, de indipendență, aduce aminte de Creatorul din care toți suntem nascuți, iar cea franceză, cu toate că nu are explicit legături cu religia, definește ca „sacre” drepturile pe care le declară.

Și chiar în ziua de astăzi mai sunt mărturii de această tendință: în direcția unei corespondențe între Creștinism și drepturile omului, de pildă trebuie citite multe ducumente ale Bisericii romano-catolice după Conciliul Vaticanului II, ca de pildă „Dignità E Diritti Della Persona Umana” din anul 1983 elaborat de Commissione Teologica Internazionale.^[1]

Toate aceste asemănări și legături cu Biblia, cu lumea creștină, însă, sunt afectate de o abordare superficială și motivate de o rea credință de a găsi o mai mare justificare teorică și culturală pentru progresele sociale ale lumii iluministe și contemporane. Multe sunt greșelile de care sunt viciate aceste perspective. Înainte de toate, Iisus Hristos nu a vindecat pe cei bolnavi și în general nu a avut grijă de oameni, dintr-un presupus „drept uman” al lor. Omul nu avea și nu mai are astăzi , niciun drept legat de esență sa față de Dumnezeu pentru condiția sa, după Creștinism. Ceea ce i-a dat Iisus, i-a dat din dar. Omul nu avea nicun drept. El a primit și are numai datoria să Îl mulțumească pe Dumnezeu pentru ce a avut.

Cineva ar putea să avansese obiecția, după care drepturile umane nu sunt de considerat în perspectivă lui Dumnezeu, ci în cea față de lume, adică de alți oameni. În acest caz, ar fi cu totul justificat a vorbi despre „drepturi umane”, pentru că Creștinismul este o religie universalistă și pentru că omul este la centrul lui.

Totuși și în acest caz, realitatea creștină este altceva și aceste obiecții nu pot fi confirmate. Religia noastră este universalistă în ceea ce privește mântuirea și relația cu Dumnezeu, deci în dimensiunea sa dogmatică și spirituală. Dar în ceea ce privește relația cu lumea, Iisus Hristos a fost clar, afirmând că trebuie să se dea lui Cesar ceea ce este al lui Cesar și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. (Matei 22, 21). Deci lumea este mereu influențată de Dumnezeu în energiile Sale, în toate formele sale și în egală măsură de la îngeri până la natura cea mai joasă. Dar aceasta numai în condiția să naturală, originară. În lumea coruptă de păcat și de sctricăciune, lumea materială, nefiind niciodată dezlegată de legea lui Dumnezeu, nu urmărește legea Lui în mod perfect. Așadar, nu se poate aplica legea morală a lui Hristos la toate nivelele lumii în același fel. De aici necesitatea de a împărți în dimensiunea lui Cesar și cea a lui Dumnezeu.

Consecința este că abordarea universalistă a Creștinismului nu poate fi aplicată la toate nivelele realității, ci numai la nivel spiritual. Dar definind conceptul de „drepturi umane” se aplică universalitatea la concept de „drept”, pentru că acesta este considerat „uman”, adică al tuturor. Dar această extensie nu este legitimă numai față de Dumnezeu, ci și față de ceilalți oameni. Conceptul de „drept” nu implică o abordare universală, pentru că pur și simplu acesta nu este nici spiritual, nici creștin. Dar chiar dacă ar cere o abordare universalistă, în interiorul lumii creștine ar trebui să se facă o deosebire fundamentală între oamenii botezați și cei nebotezați, categorii care nu pot fi puse în același plan.

În alte cuvinte, omul aparține națiunii sale în ceea ce privește drepturile sale și datoriile sale față de lume, iar drepturile și datoriile față de ceilalți oameni se epuizează în relația cu puterea temporală. Universalismul drepturilor, marchează pe aceștia fără limită și omul sfârșește să se asemene mai mult cu un zeu, devenind o ființă aproape nelimitată. Este vorba așadar despre un concept diabolic, când auzim de „drepturi umane”, care ca creștini au numai înfățișare, dar nu și esență. Sau se poate considera o răsturnare a universalismului adevărat dat de Creștinism, o formă de corupție, care pornește de la un concept autentic creștin, dar care și-a pierdut sensul originar.

Dar pentru a înțelege un pic mai bine logica drepturilor umane, e mai bine să pornim de la o abordare istorică a drepturilor, pentru a ajunge la două exemple de drepturi umane în particular.

Drepturile în perspectiva istorică

Dacă urmărim o abordare istorică, vedem că din antichitate cultura iudeo-creștină a luat deseori o pozitie de ajutor față de cei dezavantajați. În Vechiul Testament multe sunt hotărâriile menite să  ajute vaduva, orfanul, săracul, iar sclavul avea o șansa să fie eliberat în anul sabatic. Duritatea vieții pentru omul lipsit de noroc ,în general, era făcută mai blândă și în vremurile creștine, când de pildă sclavia, deși niciodată înterzisă oficial, a fost transformată într-o formă mai acceptabilă, adică robia pământului. Într-adevăr vedem niște legături între drepturile omului și cultura iudeo-creștină; totuși nu se poate uita faptul că acele măsuri de alinare a durității vieții pentru cei dezavantajați existau și în mediul clasic (să se gândească ,de pildă, la tribunatul plebei de la Roma din timpul Republicii).

Este mai degrabă lumea occidentală în intregimea ei, care pare  că ar fi avut o deosebită atenție spre condiția individului nefavorizat. Totuși există și niște deosebiri importante, care îndepărtează foarte mult lumea iudeo-creștină de valoarile contemporane ale drepturilor omului.

Înainte de toate, conceptul de „drept” este un concept nuanțat în lumea antică, care numai în mediul roman reușește să fie conturat în mod clar și definitiv. Tot ceea ce popoarele (grecii sau evreii ) aveau în favoarea oamenilor nefavorizați,  era o concesie a claselor dominante sau o cucerire a straturilor populare, dar niciodată un drept în sensul în care îl vedem astăzi.

Dar și la Roma unde dreptul a găsit cea mai clară sistematizare, acesta privea numai anumite categorii ale populației (de pildă oamenii cu cetațenie romana), dar nu alții (străinii, femeile sau sclavii). Nu exista o privire ”universală” în dezvoltarea conceptului de drept și în concesia lui: acesta era valabil atât pentru diferitele societăți și civilizății din lume, cât și pentru oamenii care faceau parte din societate romană.

În al doilea rând, nu exista o conotație morală în legătură cu dreptul. Nefiind clarificat încă conceptul de persoană umană, dreptul privea numai anumite clase sociale, dar nu alte clase, fără ca acesta să fie identificat ca o nedreptate: era normal -sau chiar „bun”- faptul că un sclav era lipsit de drepturi fundamentale. De fapt, dreptul era privit ca un fel de privilegiu, ceea ce la ochii noștri poate parea un paradox, dar la vremea lor era încadrat într-o logică perfectă. Oricum, dreptul avea un caracter etnic și practic și era de folos pentru comunitatea romană (care se identifica cu Res Publica), dar și pentru oamenii care aparțineau la anumite clase sociale: prin dreptul roman, ”Res Publica” romană funcționa mai bine și era mai puternică, ceea ce era suficient pentru a-l folosi și pentru a-l sistematiza teoric.

Relația cu datoriile

Dar există o altă diferență între perspectiva modernă a drepturilor omului și modul în care cultura iudaico-creștină a apărat oamenii mai slabii din societatea antică. Într-adevăr evreii și creștinii -ca și anticii în general- gândeau în termenii de datorii și nu de drepturi: atenția în Vechiul Testament față de cei mai slabii și nefavorizați (orfani, sclavi, văduve) nu este exprimată ca un fel de drept asociat la faptul de a fi un om mai slab, ci o datorie a celor mai favorizați și a celor mai puternici. Erau cei mai bogați și mai puternici, cei care aveau datoria morală să-i ajute pe cei mai slabi, nu aceștia care aveau în sine un drept. O logică foarte similară, se va regăsi în Evul mediu apusean în etica cavalerească, de pildă.

Faptul că acește datorii să fie însoțite deseori de pedepse pentru cei care nu le respectau, nu face altceva decât să confirme această perspectivă, pentru că drepturile nu prevăd pedepse: declarația drepturilor omului în general nu este formulată în mod punitiv și perspectiva drepturilor de obicei alină duritatea pedepselor, care în lumea de astăzi s-au ușurat.

Dar drepturile omului, de pildă cum sunt formulate în declarațiile din 1776 în Statele Unite și din 1789 în Franță, nu au formă de poruncă și nu întămplâtor Legea Vechiului Testament, care este pătruns de o persepctivă diferită, are la baza ei Decalogul, adică Cele zece porunci. Lucrurile nu prea se schimbă trecând la Noul Testament: în Predica de pe munte, de pildă, nu sunt prevăzute pedepse, dar toată cuvântarea Mântuitorului este formulată în mod de poruncă. Dar lipsind o formulare a poruncilor, drepturile omului nici nu-i cheamă pe oamenii la acele valori, care în schimb erau la baza eticii lumii antice, de pildă, onestitatea, evlavia, adevărul, onoarea, iubirea de tradiție sau de aproapele, pe care le vedem atât în Noul, cât și în Vechiul Testament. În declarațiile drepturilor omului citate mai sus, singura valoare este centralitatea individului și cel mult și a națiunii, văzute mai ales ca o formă de protejare a individului. Individualismul, însă omoară valoarile în numele utilitarismului și pedepsele devin din ce în ce mai puțin extreme chiar pentru cei care încalcă principiile fondante ale drepturilor.

În acest mod vedem, că spiritul de care sunt pătrunse formulațiile drepturilor omului este departe de adevăratul spirit creștin. Ele desigur s-au născut într-un mediu creștin, dar nu au păstrat persoana umană exact în același fel în care au primit-o. Dimpotrivă, au schimbat-o într-un individ depozitar de drepturi, după care tot omul este la centru, dar într-un mod răsturnat. Citind Evanghelia avem impresia că omul este în centrul narațiunii, la fel ca și în declarațiile drepturilor omului, dar în mod diferit: în Evanghelie omul primește de sus în mod solemn, pe când declarațiile doresc în mod solemn un om cu calitățiile unui zeu. Rămâne solemnitatea și o anumită mirare față de atâta mărire, dar actorul s-a schimbat.

Pentru aceste motive, nu e corect să punem drepturile omului în legătură directă cu Creștinismul. Există o legătură, dar ea e strâmbă. Desigur mentalitatea modernă a drepturilor se naște în mediul valorial creștin și a moștenit morala lui, dar totodată e adevărat că a falsificat această morală. Astăzi noi, creștinii, putem afirma că drepturile omului sunt datore Creștinismului, dar este și necesar să punem niște limite, dacă cineva din mediul creștin, vrea să modifice morala creștină în sensul unui om-zeu purtător de drepturi absolute.

Teologia drepturilor umane

În legătură cu aceasta, odată ce am văzut incompatibilitatea dintre morala drepturilor omului și morala Creștinismului din punct de vedere istoric, trebuie să vedem, dacă există vreo compatibilitate din punct de vedere teologic. Într-adevăr, Creștinismul prevede și prezența lui Dumnezeu în propria morală, deci s-ar putea gândi că morala drepturilor omului să fie ipso facto altceva. Totuși cei care afirmă o deplină compatibilitate între cele două viziuni, tratează declarațiile drepturilor omului ca fiind un fel de ”Creștinism fără Dumnezeu”, văzând posibilitatea unei înțelegeri în afara transcendenței. Teoretic aceasta ar putea să fie posibilă, dar de fapt nu este așa, pentru că sensul celor două morale este cu totul diferit.

Declarațiile drepturilor omului din 1776 și din 1789, pun în centru omul și tot ceea ce ține de dimensiune pământească. Rămân numai niște slabe amintiri despre Creatorul lumii și despre dimensiunea sacră, dar nu au forța suficientă pentru a influența conținutul. De fapt, drepturile omului nu merg niciodată dincolo de imanență. Mai mult, dacă drepturile nu fac un efort pentru a-l duce pe om la Dumnezeu, îl fac, în schimb, pentru a-l aduce pe Dumnezeu pe plan omenesc. Astfel, individul este rezultatul acestei uniri a omului cu divinul, în încercarea de umanizare a acestuia, și nu de îndumnezeire a omului. Așadar, omul devine un fel de zeu înzestrat cu puteri, puteri pe care societățile creștine autentice, din trecut, nu i le atribuiau niciodată acestuia. Acesta este primul motiv, pentru care drepturile omului nu pot fi considerare ca un fel de ”Creștinism fără Dumnezeu”.

Cel de-al doilea motiv, reside din faptul că pentru Creștinism, omul este moștenitor al păcatului originar și nu poate pretinde niciun drept față de Dumnezeu. E adevărat, că declarațiile drepturilor omului afirmă drepturi față de ceilalți oameni, dar problema rămâne: Creștinismul este o religie în care omul e bolnav spiritual și este așa din naștere, fiind vindecat numai de Hristos, pe când în declarațiile drepturilor omului se vede un om mândru, care nu se retrage niciodată. Nu este prevăzută nicio formă de smerenie acolo, și astăzi în revendicările contemporane, în mișcările feministe sau antirasiste, vedem același spirit de luptă și de revendicare.

Pentru Creștinism, tot ceea ce omul primește pe pământ este un dar de la Dumnezeu, nu este un drept. Cel mult, poate fi rezultatul unei conlucrării, dar conceptul de drept pune în evidență un automatism în privința evenimentelor pământești, care merge în direcție opusă față de un sănătos parcurs spiritual. Aceasta nu împiedică deloc ca cei săraci, cei nevoiași, cei slabi, să fie ajutați și sprijiniți, dar nu poate fi un drept legat de persoană, pentru că în Creștinism persoana umană există numai în relație cu Dumnezeu și cu El conceptul de „drept” nu are sens. În concluzie, drepturile omului nu numai nu sunt în linie cu spiritul creștin, ci și riscă să afirme chiar un păcat, o formă de mândrie ,care se îndepărtează de dimensiunea sacră și divină.

Anumite drepturi în particular: libertatea și egalitatea

Pentru a înfrunta un pic mai aproape conceptele de libertate și egalitate, trebuie să aruncăm o privire la declarația drepturilor omului de la 1789 din Franța, care este la baza conceptului de drepturi umane de astăzi. În acestea putem să vedem că nu numai spiritul de fond este departe de spiritul Creștin, dar și multe din articolele care compun declarațiile, pe o parte reamintesc principii creștine, dar de fapt aparțin unei alte culturi și sunt cu totul altceva. De fapt, există o anumită asemănare între Creștinism și Iluminism în ceea ce privește anumite principii, care creează un fel de confuzie, astfel ceea ce aparține Iluminismului este deseori confundat cu principiile creștine.

În primul rând, declarația drepturilor omului de la 1789 afirmă în articolul 1, că „oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi”. Aceasta este baza oricărei declarații a drepturilor. Chiar astăzi, libertatea și egalitatea sunt principiile fundamentale ale democrației și ale vieții sociale moderne. Și e foarte răspăndit obiceiul să fie puse în paralel cu valoarile creștine din toate timpurile. Dar adevărul este cu totul altceva.

Libertatea creștină este o libertate morală: libertatea de a aparține lui Hristos. Pr. Dumitru Stăniloae o definește „robia liber asumată a Binelui”, ceea ce împlică și o clară distincție cu conceptul de „liber arbitru” care s-a dezvoltat în filosofia din Apus și care desemnează o libertate abstractă, o libertate de alegere între două egale condiții. Mai degrabă, poate, a fost liber arbitru să fi creat libertatea modernă, dar sensul libertății creștine nu este cel al unei libertăți materiale.

Și aceasta se poate vedea din modul în care este răsturnată regula de aur a moralei creștine și naturale, după care omul nu poate să facă altora ceea ce nu vrea sa-și fi făcut sieși. În declarația drepturilor omului de la 1789, în articolul 4 se afirmă un principiu foarte similar, dar cu totul diferit: „Libertatea este de a face tot ceea ce nu face rău altora: astfel, dreptul fiecărui om nu are limite”. Aici este afirmată o regulă morală a acțiunii, nu a conștiinței: în loc de a porni de la conștiința personală (ceea ce nu vrea sa-și fi făcut sieși) pentru a ajunge la o limitare a acțiunii (nu face altora), în declarația drepturilor omului de la 1789 se pornește de o formă de cunoștință, ci nu de conștiință (ceea ce nu face rău altora) pentru a afirma o acțiune în sens pozitiv. Dar de fapt, putem să știm ceea ce nu face rău altora, numai din punct de vedere exterior. În rest, libertatea omului este nemarginită, ajungând la acele excese care caracterizează epoca noastră și care desigur nu au nimic de-a face cu mentalitatea creștină.

Cât privește egalitatea, înșelarea este mai evidentă, când se afirmă o legătură între principiul egalității tuturor oamenilor, precum se găsește în declarația drepturilor omului de la 1789 și în Creștinism. De mai multe ori se ajunge, să se afirme că tradiția creștină și Biserica au trădat principiile originare ale Creștinismului, susținând guverne monarhice bazate pe relații de supunere a oamenilor (de pildă: societatea feudală), pe când adevărata realitate, care pune în practică principii creștine este societatea democratică modernă! Problema este că Crestinismul nu afirmă o egalitate între oameni, ci o frăție bazată pe o comuniune de persoane, care nu neapărat sunt egale și care oricum nu pun în evidență o egalitate de drepturi, ci faptul de a fi împreună ca fii ai aceluiași Tată.

E adevărat că Sf. Ap. Pavel afirmă că „nu este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat, nici femeie, pentru că voi toţi sunteţi una în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28) dar acest pasaj nu afirmă o egalitate între oameni, ci faptul că față de mărirea lui Dumnezeu, diferențele dintre oameni sunt neînsemnate. Dacă vrem, putem să zicem că toți oamenii sunt egali, nu între ei ,ci înaintea lui Dumnezeu. Sf. Pavel vrea să pună în evidență cât de mic este omul față de misterul divin,  nu să susțină o lipsă de discriminare în sens rasial („nu este nici iudeu, nici grec”), în sens social („nici sclav, nici om liber”) sau de sex („nici bărbat, nici femeie”) precum interpretează astăzi exegeții progresiști!

Dacă citim cu atenție declarația drepturilor omului de la 1789, vedem că sunt atribuite omului și cetațeanului modern niște calități, care în cultura creștină nu sunt deloc admise, pentru că sunt văzute mai degrabă apartenente la lumea divină, decât la cea umană. În acest fel, se pare că omul modern nu mai are nevoie de Dumnezeu, pentru că aproape și-a luat peste sine însușindu-și sieși niște calități, care îl fac într-adevăr unic și puternic, aproape asemănându-l cu un zeu.

Acesta este sensul ultim al drepturilor umane și motivul pentru care ele nu pot fi acceptate de Biserică, indiferent de situația socială care se dezvoltă în timp. Este vorba despre o formă grea de mândrie, un păcat crunt care stă la baza tututor celorlalte păcate, adevărata cauză de ruină pentru oameni, astăzi ca și atunci.

^[1]              https://www.vatican.va/roman_curia/congregations/cfaith/cti_documents/rc_cti_1983_dignita-diritti_it.html