Iubirea pentru aproapele și Iubirea universală
Noi cei de astăzi, suntem înclinați să credem că în Evanghelie se vorbește despre o iubire pentru toți oamenii din lume, un fel de iubire „universală”. Aceasta iubire ar avea ca rezultat formarea unei singure comunități, a tuturor popoarelor, a unei societăți deschise, fără granițe și fără națiuni. În această situație, nu mai este nicio piedică spre o lume mai bună, o lume globalizată care garantează libera circulație a tuturor oamenilor, ca un drept uman al tuturor.
Dar această convingere este o înșelare. În Evanghelie se vorbește despre iubirea de aproapele, care este concretă și spirituală, și se adresează tuturor oamenilor care sunt în apropierea noastră și nicidecum tuturor oamenilor din lume. Ea are o puternică conotație spirituală, pentru că beneficiile acestei iubiri, în termeni de pace și de bunăstare, se simt în sufletul nostru și în trupul nostru, aici și acum.
Ajutorul pentru cei mai slabi și Răzvrătirea față de autoritarism
Creștinul are datoria să-și iubească aproapele, cu orice preț, chiar punându-se împotriva legii. Spre exemplu, dacă un regim autoritar persecută pe nedrepte un om, creștinul trebuie să-l ajute, să-l protejeze și să-l ascundă, dacă e cazul. Aceasta este morala creștină din toate timpurile. Omul modern sensibilizat ajunge la concluzia că un creștin trebuie să se opună unui regim de asuprire autoritar și, din aceste motive, creștinul are datoria să lupte pentru pace și libertate.
Această concluzie e falsă. Creștinul nu poate fi un revoluționar. Atitudinea lui spirituală trebuie să fie ascultătoare, nu răzvrătitoare. Desigur, el trebuie să-l ajute pe omul care-i cere sprijin, să-l protejeze și să-l ascundă, chiar împotriva legii, dacă e necesar. Dar, toate acestea, nu pentru a acționa împotriva cuiva anume sau a unui regim autoritar, ci pentru a asculta legea superioară, adică Legea lui Dumnezeu. Creștinul tot timp are o lege de care să asculte: dacă legea umană și cea divină sunt în armonie, a asculta de cea umană poate fi suficient, dar dacă sunt în contradicție, el asculta de cea divină. Dar, această regulă se aplică numai în relația cu aproapele, nu în raport cu orice om.
Libertatea pe care creștinul urmărește să o obțină are un caracter spiritual și veșnic. De aceasta, lupta pentru pacea lumească și „eliberarea” trecătoare, care nu durează și sunt lipsite de o valoare adevărată, nu au niciun sens pentru el.
Îmbunătățirea vieții omului și Progresul
Creștinismul nu a refuzat niciodată să se adapteze la contextele sociale, economice și politice cu care a intrat în contact în decursul istoriei, fiecare dintre aceste medii fiind unele dintre cele mai diverse și evoluate. Într-adevăr, religia creștină nu a avut dificultăți să preia rafinată civilizația romană și bizantină, integrându-o într-o nouă civilizație creștină. Pentru acest motiv, mulți clerici și teologi consideră astăzi că Biserica nu trebuie să se opună sub nicio formă progresului modern (tehnologic, economic, etc.).
Aceasta este o concluzie amăgitoare, pentru că nu ține cont de implicațiile filosofice ale progresului modern. Acesta, pentru a obține marile îmbunătățiri materiale pe care le cunoaștem astăzi, a avut și mai are, încă, nevoie de niște presupuse ideologice necunoscute în trecut.
În primul rând, progresul se folosește de raționalism pentru a elimina misterul. Totul devine cognoscibil fără limită, din punct de vedere al rațiunii umane – cel puțin pe linie de principiu – și oarecare îmbunătățire este atribuită meritelor umane. Aceste premise sunt, însă, în conflict cu principiile creștine.
În al doilea rând, progresul modern țintește eliminarea suferinței din societate și din viața omului, sau cel puțin scaderea ei permanentă pentru fiecare om, spre îmbunătățirea vieții. Acest lucru, în creștinism, este imposibil, pentru că suferința lumii face parte din consecințele păcatului strămoșesc, consecințe care sunt permanente și vor dura până la sfârșitul lumii. Ce admite creștinismul este o ameliorare de moment a greutății vieții oamenilor, în anumite perioade ale acesteia. Principiul acesta se regăsea și în societățile premoderne, în realismul lor, înainte că modernitatea să amăgească cu revoluționarea lumii (o utopie care nu face altceva în afară de a muta suferința și nu îi este de folos omului).
Din aceste motive, spiritul progresului modern este străin creștinismului.
