Munca și Meseria

Sfântul Pavel spune că <Cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce.>. Aceasta este dovada că în Creștinism munca e fundamentală pentru un parcurs spiritual: Hristos însuși și Apostolii erau muncitori. Munca dă omului un rol social, îi permite să construiască ceva util și îl învață disciplina și liniștea. Vrednicia omului vine din muncă și fără aceasta nu există demnitate și spiritualitate pentru el.” Astfel de opinii mai putem auzi și astăzi în unele grupuri de creștini.

Dar este o amăgire. Munca, înțeleasă ca datorie sau în sens pur material, nu are nimic spiritual, fiind doar o pedeapsă dată de Dumnezeu omului pentru păcatul strămoșesc. Deci nu este deloc necesar (stricto sensu) să muncești pentru a avea o viață spirituală. Din contră, uneori munca poate fi o piedică, în termeni de spiritualitate.

Totuși știm că Dumnezeu folosește și răul spre binele omului, deci și munca poate fi îndreptată în acest sens. Munca, înțeleasă în sens spiritual, poate fi și o formă de asceză, precum a fost înțeleasă din toate timpurile în viața monahală creștină, adică monahii se foloseau de duritatea muncii ca de o formă de disciplinare a minții și de purificare de păcate. Acesta este sensul cuvintelor Sfântului Pavel.

Dar, în viața de zi cu zi, munca poate fi înțeleasă în sens spiritual într-un mod mult mai simplu: drept meserie, exprimată mai ales în dimensiunea artizanală, unde muncitorul lucrează, nu pentru câștig, ci pentru bucuria de a vedea la final un produs bun, frumos și de calitate. Meseria îi permite omului să creeze, pentru că prelungește opera lui Dumnezeu și-i permite să devină un fel de creator pe Pământ, atunci când face ceva cu iubire pentru a construi ceva bun și frumos.

Dar munca modernă, așa de stresantă și orientată spre cantitate și rezultate, s-a îndepărtat de dimensiunea calitativă a meseriei. Și nu cred că exagerăm dacă zicem că, în ziua de astăzi, munca poate fi o piedică spre un parcurs spiritual în aceeași măsură ca și lenea.

APROFUNDARE

Proprietatea privată și Libera piață

Primele comunități creștine, în multe cazuri, ca și cea de la Ierusalim, puneau bunurile în comun și nu acceptau averi private. Papa Francisco a ajuns la concluzia că proprietatea privată nu este un drept primar și inviolabil după tradiția creștină, iar în unele cazuri, proprietatea comună ar putea fi mai funcțională. Suntem tentați să concludem, așadar, după logica utopistă modernă, că proprietatea privată este o condiție dăunatoare, care devine un obstacol într-o cale spirituală adevărată.

Această concluzie pleacă de la o confuzie. Proprietatea privată nu este libera piață. Există o proprietate privată menită să fie susținere pentru om, să îi dea siguranța pentru sine și pentru familia sa. În acest caz, nu este nimic rău în a o poseda, dimpotrivă, poate fi o sursă de liniște și de pace. Numai dacă omul vrea să urce către unirea mistică cu Dumnezeu, averile trebuie neapărat părăsite.

Dar există și un alt gen de proprietate privată: cea care aduce în gândul oamenilor păcate ca invidia și lăcomia, când se traduce în liber comerț finalizat la profit; atunci proprietate privată devine un obstacol spre spiritualitate. Tradiția creștină a condamnat mereu finanța și camătăria, nu proprietate privată în sine.

Proprietate privată a fost combătută numai la început, de pildă în comunitatea de la Ierusalim, când spiritualitatea era foarte intensă. Dar mai târziu, Biserica nu a mai putut impune proprietatea comună, căci, în contextul schimbător al vremurilor s-ar fi dovedit o practică nerealistă, care ar fi produs pagube comunității, nu beneficii. Astfel, proprietatea privată a fost acceptată ca o realitate socială de fapt.

De altfel, conceptul de drept la proprietate privată a existat numai după secolul al XVII-lea, înainte de această perioadă proprietate privată era, pur și simplu, situația concreta în care erau oamenii în economia lor. Tradiția creștină nici nu putea să teoretizeze un oarecare drept la proprietate privată, pentru că a fost mereu un concept necunoscut.

O lume mai bună sau o lume mai eficientă?

Astăzi, în Occident, vedem că omul construiește o societate în care doleanțele fiecăruia sunt ascultate, iar viața este îmbunătățită din ce în ce mai mult, sub toate punctele de vedere: economic, social, politic. Pe această cale s-ar construi, așadar, o lume mai bună, mai apropiată de om. Pentru atingerea acestui scop, după părerea occidentalilor, progresul tehnologic și științific ar fi de folos, căci ar da lumii o dimensiune mai umană, și, într-un final, una mai spirituală și chiar mai creștină.

O lume „mai bună” este o amăgire. Societatea tehnologică și științifică nu este o societate mai bună, ci o societate mai eficientă, care funcționează mai bine și mai repede, și care oferă astfel mai multe oportunități. Dar o asemenea societate nu este deloc mai umană, din contră: cu toate că omul modern are drepturi pe care omul de odinioara nu le avea, se observă o creștere a izolării și a scindării sociale, a divizării societății, viața devine mai complexă și exigențele se înmulțesc, apărând nevoia formulării unor noi drepturi.

Această lume mai bună, pe care o vedem, este o lume mai ordonată, dar numai după legile tehnicii, nu și după cele ale spiritului, care sunt cele care aduc fericirea adevărată (și nu numai din punct de vedere spiritual sau religios). De aceea, lumea „mai bună” a fost mereu (și încă mai este), o lume departe de creștinism.