Dialogul ecumenist și Adevărul creștin
Atât Scriptură, cât și Tradiția bisericească conțin, în întreg corpul lor, dialogul ca metodă pentru revelarea Adevărului: de la dialogul între Dumnezeu și Moise, până la dialogurile între Hristos și ucenicii, de la cel dintre credincios și duhovnic, până la Duhul Sfânt care comunică cu poporul în domeniul liturgic. Așadar, suntem tentați să tragem următoarea concluzie: creștinul trebuie să susțină dialogul ecumenic cu celelalte confesiuni creștine (catolici și protestanți) pentru refacerea unității Bisericii.
Este o înşelăciune: dialogul ecumenist este diferit de cel arătat în Biblie și de cel prezent în Tradiția creștină, fiind un dialog în termeni de egalitate, membrii dialogului situându-se la același nivel. Dialogul creștin, în schimb, este un dialog vertical: între ucenic și maestru; dar acest model nu se poate aplica la întâlnirile postmoderne cu celelalte confesiuni creștine.
„Διάλογος” este un cuvânt grecesc, antic, care derivă din cele două cuvinte „διά” și „λόγος”, adica ceea ce este „între logos”, unde „λόγος” este cuvânt, rațiune, adevăr. ”Dialogos” este un logos între doi, legat de o dualitate, care, așadar, e lipsit de o dimensiune unitară definitivă, deoarece nu este contemplată o realitate transcendentă, anume un logos care să rămână ca atare. Dialogul se naște între doi și rămâne între doi: este un logos care trece continuu de la un interlocutor la celălalt.
„În acest sens, „logos” este absolut pentru că afirmă ceva care nu se schimbă, pe când „dialogos” este relativ, căci se realizează între doi. Deci logos este divin, dialogos este uman. Dialogul este un instrument, și nu poate aduce în sine la o vreo înțelegere. Pentru acest motiv, e dificil a ajunge la un adevăr definitiv numai prin dialog. Adevărul este din Logos, nu din dialogos.
În acest sens, numai Logos-ul are o natură spirituală reală. Un dialog se poate porni numai pe baze sigure, adică numai când Logosul, ca Adevărul creștin, este bine cunoscut și propovăduit în conformitate cu felul în care s-a revelat. Așadar, dialogul ecumenist poate avea sens, dar numai în condiții de strictă și atentă supraveghere teologică, atunci când în spatele dezbaterilor se află Adevărul creștin solid și sigur.
Unitatea bisericească și Centralitatea instituțională
Biserica Ortodoxă este împărțită în multe Biserici autocefale autonome (română, rusă, greacă, sârbă etc.), pe când Biserica Romano-Catolică are o singură organizație, un singur centru decizional (Vaticanul), un singur conducător (Papa). După romano-catolicii aceasta este dovada că Biserica de la Roma este una și adevărată și, în schimb, cele orientale sunt multe și schismatice (din acest motiv, mulți catolici folosesc termenul de „Biserici ortodoxe”, la plural).
În acest caz, trebuie mult discernământ pentru a evita înșelarea aparenței. Unitatea Bisericii nu este dată de unitatea instituțională. Biserica Ortodoxă este împărțită numai din punct de vedere administrativ în 9 autocefalii, dar păstrează o admirabilă unitate din punct de vedere liturgic, sacramental, doctrinar și spiritual în toate autocefaliile.
În schimb, unitatea Bisericii Romano-Catolice se regăsește mai mult în aspectele politico-instituționale. Sub această suprafață apariscentă, Biserica Romano-Catolică este sfâșiată de împărțiri dureroase: ea a pierdut, de pildă, unitatea liturgico-sacramentală după Conciliu Vatican II, iar conflictul dintre tradiționaliști și progresiști este acut, însă necunoscut în Ortodoxie.
De remarcat că împărțirile și conflictele în sânul Bisericii Apusene au fost foarte aspre și în trecut. Schisma protestantă este exemplul cel mai semnificativ când vine vorba despre dimensiunile conflictelor apusene sau despre marile separări ce s-au creat, în decursul timpului, în Biserica „mamă” de la Roma. În comparație cu cea protestantă, schisma dintre Biserica din Răsărit și Bisericile monofizite a fost și este mult mai acceptabilă.
Interesant este faptul că cele mai mari conflicte din Apus (cruciadele, cearta pentru investitură, captivitatea avignoneză, ereziile catare, Marea Schisma Papală, până la Reforma lui Luther) se nasc mai ales după secolul al XI-lea, luând amploare (nu întâmplător) mai ales după Schisma din 1054, când Biserica de la Roma pierde legătura cu Biserica din Răsărit.
Întărirea Scripturii sau Izolarea Scripturii?
Pentru a remedia excesele catolicilor, produse de distorsionarea Tradiției (Fecioara Maria și nepătata zamislire, cultul sfinților, cultul imaginilor și al statuilor, etc.) protestanții au eliminat Tradiția, pe care ei au identificat-o ca fiind o sursă de invenții și înnoiri. În acest mod, ei au vrut să întărească Scriptura, să o facă mai curată și statornică, mai puțin influențabilă de Tradiția și impasibilă de schimbări după capriciile teologilor și ale preoților.
Principiul „Sola Scriptura” al protestanților avea scopul de a proteja Scriptura, dându-i ei mai multă importanță, punând-o în prim plan. Numai că, fără Tradiția din jurul ei, autoritatea Scripturii singure, paradoxal, a slăbit în loc să se întărească. Așa că astăzi, în multe biserici protestante, putem găsi inovații care chiar contrazic Scriptura: există femei preoți sau chiar episcopi, (pe când, în Epistola către Corinteni, Sf. Pavel arată că femeile în biserică nu au voie să vorbească, în sensul că nu pot predica). De asemenea, tot în multe biserici protestante, se celebrează căsătorii homosexuale, practică ce se împotrivește învățăturii Sf. Pavel, formulată tot din aceeași epistolă, unde precizează că homosexualii nu vor intra în Împărăția Cerurilor (e subînțeles că homosexualitatea nu este plăcută lui Dumnezeu, deci nu se poate celebra o căsătorie care se bazează pe un act neplăcut Lui).
Spre deosebire de cele mai sus arătate, noi suntem de părere că, în religia creștină, toate aspectele sunt legate ca într-un corp viu, iar convingerea că un aspect se poate izola de celelalte, doar pe acesta punându-se accentul, este o amăgire. Tradiția și Scriptura stau sprijinite una pe cealaltă, ca arcadele unui pod. Una fără alta nu poate susține Revelația. Așa s-a întâmplat și în cazul protestantismului, care vedea religia creștină, nu ca o realitate unitară, ci ca un ansamblu compus din multe bucăți izolate.
