Unul dintre cazurile cele mai comune de confuzie între un concept creștin și unul din mediu laical, este cel întâlnit în cazul „iubirii de aproapele”. Acest concept este cu totul creștin, pentru că apare în cultura occidentală pentru prima oară în Evanghelii. Expresia cea mai cunoscută este porunca lui Iisus: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 35-39). Din păcate, acest concept este susceptibil de a fi interpretat în moduri diferite, de mai multe ori extranee spiritului creștin, ceea ce duce la confundarea cu sensul adevărat.

Una dintre aceste interpretări este cea de „iubire universală” sau de „frăție universală”. Aceste concepte, într-adevăr, nu sunt specifice din nicio religie, nu numai cea creștină, ci mai degrabă au legături cu conceptul de „egalitate universală” care se naște în secolul al XVII-lea, în mediile liberale engleze și în Franța, în medii socialiste. Deci e vorba de o cultură fundamental laică, dacă nu chiar atee, care a dat viață unui concept ce astăzi este perceput fals ca fiind creștin.

Dar de ce vorbim de o falsificare? Înainte de toate, în conceptul de „iubire de aproapele” este absentă aceea trăsătură universalistă, dar, în schimb aceasta pătrunde cel de „iubire universală” sau de „frație universală” și cel de „egalitate a tuturor oameni”. „Iubirea de aproapele” este o realitate personală, nu universală. Ea e centrată pe om în relație cu Dumnezeu, pe când conceptele liberale și socialiste sunt abstracte și fără centru, având numai o dimensiune morală. Din contră, dimensiunea morală a creștinismului nu este detașată niciodată de cea spirituală.

Bineînțeles e adevărat că iubirea creștină trebuie să se manifestă înspre toți oamenii, dar referindu-se la toți cei din jurul nostru, nu referindu-ne la toată omenirea. Deși există o legătură între conceptele liberale universaliste și „iubirea de aproapele” creștină, cea de-a doua trece prin viața spirituală a omului. Eliminând partea spirituală din lume modernă, rămâne numai o abstracție care poate fi folosită pentru scopuri profane, dând o falsă legitimație creștină.

În ceea ce privește conceptul de „frație universală”, și acesta e strâns legat de iubirea de aproapele: Hristos a definit ca „fratele” Său cei din jurul Lui (Matei 12, 48-50), nu pe toți oamenii din lume, specificând că este fratele Său cel care face voia Tatălui Ceresc (vedem, astfel, că cercul „fraților” se restrânge). Astfel, și aici, universalismul este o forțare absolut incorectă, dar totuși foarte de folos pentru a justifica fenomene actuale ca migrațiile umane care sunt perfect coerente cu mondialismul liberal, dar nu au de-a face cu realitatea creștină.

Să nu uităm că, în anul 2020, Papa Francisc scrie a treia enciclică a sa, întitulată „Fratelli tutti” („Toți frați”) în care presupusa „frăție universală” creștină (a tuturor oamenilor) ar fi motivul pentru care ar trebui să acceptăm fenomenul imigraționist, ce se vrea văzut nu numai ca ceva firesc, ci și ca fiind perfect creștin. Așadar, fenomenul imigraționist și lupta împotriva rasismului devin un instrument prin care mondialismul liberal încearcă să pătrundă în conștiințele oamenilor sub auctoritatea creștină, dar totodată este și subiectul în care noi încercăm să ne folosim de discernământ pentru a demasca această minciună modernă. Vom examina acest fenomen în context romano-catolic, pentru că, în acel spațiu, acesta este mult mai dezvoltat și conflictele ideologice au luat anvergură mai mult decât în oricare alt mediu creștin.

———– I ———

În țările din Europa occidentală, care sunt afectate de problema imigrației -sau precum se spune astăzi, a migranților- Biserica romano-catolică a luat o poziție foarte clară în această privință, probabil pentru faptul că țările în care ea este majoritară sunt cele mai apropiate de Africa. După Biserica de la Roma, această situație trebuie înfruntată cu implicarea în prima persoană de către ea în chestiunea migranților și cu primirea lor în optica pastorală.

Într-unul dintre cele mai importante documente ale Bisericii romano-catolice în această privință, care rămâne la baza pentru cele care urmăresc, se citește: „Biserica din Italia, simțindu-se direct interpelată de problema migrațiilor, oferă niște perspective pentru că să fie rezolvată printr-o acțiune pastorală mai răspândită, mai incisivă și corală.” 1 De altfel, Biserica catolică recunoaște necesitatea de a acționa în dimensiunea educativă pentru schimbarea conștiințelor: „Biserica din Italia are intenția de a restaura râvna sa pentru a educa conștiințele și pentru a orienta comportamentele spre o clară cultură a primirii și a solidarității către imigrații”.2

În acest fel, a fost părăsită vechea morală catolică, în care se sublinia sarcina de a păzi identitatea culturală a țării în care Biserica e prezentă, mai ales față de acele culturi și religii care pot fi văzute ca o amenințare pentru țara găzduitoare: e cazul de astăzi, de pildă, a imigrației din regiunile musulmane. Răsturnată această veche optică, a fost îmbrățișată una nouă, care vrea să se fie considerată ca o morală „deschisă”, mai aproape de cerințele evanghelice, care individualizează în întâlnirea cu migranții și primirea lor, o formă de continuitate și de coerență cu valorile creștine mai autentice: „Cultura întâlnirii este perspectiva socială și eclezială care poate ghida zidirea unei cetăți deschise și a unei Biserici, care, citându-l pe Papa Francesco, este chemată să fie mereu casa deschisă a Tatălui.”3 Această casă deschisă poate fi edificată doar cu ajutorul întregii comunități creștine: „Crește de aceea responsabilitatea creștinilor și a tuturor oamenilor cu bună-voință să contribuie să creeze, de urgență, o mentalitate deschisă colaborării și găzduirii.”4

Așadar astazi, în Apus, a devenit o opinie comună între cei mai mari din clerul lor -teologi, ierarhi etc.- și în mulți din credincioșii simpli, că Biserica nu poată să facă față acestui fenomen epocal care ne privește pe toți, despre care ea are o responsibilitate morală. Creștinii trebuie treziți în spiritul lor misionar cel mai profund, având datoria să simtă această provocare globală ca o chemare adevărată: „Papa Francesco (…) a confirmat că toți credincioșii, împreună cu bărbații și femeile cu bună-voințâ sunt chemați să răspundă multor provocări puse de migrații contemporane cu generozitate, viteză, înțelepciune și clarvăzătorie, fiecare după propriile responsabilități.”5

Fenomenul migranților este o temă care cere să fie tratată în optica evanghelică, și față de care, răspunsul pe care comunitatea bisericească trebuie să-l dea, este fără îndioală acela al primirii lor după principiile milei creștine. Evanghelia ne învăță să primim pe „celălalt”, să ne vedem în el pe noi înșine, să ne identificăm cu el, în așa fel încât în el punem în practică poruncile care sunt enunțate: „E un parcurs exigent și câteodată obositor, la care comunitățile noastre nu pot să se sustragă, e în joc mărturia noastră evanghelică. Este vorbă despre a-l recunoaște pe celălalt în unicitatea sa, demnitatea, valoare umană inestimabilă de a accepta libertatea; înseamnă a recunoaște peculiaritatea sa (de gen, vârstă, religie, cultură….) și a dori să-i lase un loc, să-l acceptam.”6 Prin această acceptare vedem și-l găsim pe Hristos însuși: „Este Domnul Iisus, care se face prezent în fiecare persoană -oricărei țară și cultură să aparțină- și care cere primirea și solidaritatea în duhul gratuității care se naște de dragostea creștină.”7

Episcopii evidențiază că orice limită care ar putea să fie pusă, în privința unei primiri a migranților la granița unei țării catolice, ar fi o formă intolerabilă de discriminare, care ar determina din nou căderea Bisericii lui Hristos în vechea ipocrizie a unei evanghelii citită, spusă, învățată, dar nu pusă în practică. Granițele sunt o creație umană, Hristos sigur nu ne învăță despre ele: „Biserica nu e o vamă, ci casa părintească unde e loc pentru fiecare cu viața sa ostenitoare”.8

De altfel, toată Biblia ne arată povești despre migrație și străinitate: poporul lui Israel a fost străin în Egipt, și Iisus însuși a fost un migrant, când a plecat în Egipt cu familia sa. Și în Evanghelie, oare nu e scris clar că „flămând am fost și m-ați dat să mănânc, însetat am fost și m-ați dat să beau, străin am fost și m-ați primit”? (Matei 25, 35) Și mai mult, că „întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai mei prea mici, mie mi-ați făcut.” (Matei 25, 40)

Deci după Biserica romano-catolică concluzia e clară, și consecințele evidente: față de migranții care cer să intre într-o țară creștină, toți creștinii adevărați au datoria să-i primească fără nicio limită, nesocotind granițele care împiedică întâlnirea și îi depărtează pe ei (și ne depărtează pe noi) de Hristos, aceasta după învățăturile prezente în Sfânta Evanghelie.

——– II ———

Totuși, în ciuda evidenței acestor considerări, simțim în inima noastră că în aceste concluzii este ceva care nu e corect. Dacă ne uitam un pic mai departe din această presupusă evidență a lucrurilor și mergem un pic dincolo de suprafață, putem să înțelegem că niște premise și concluzii sunt suspecte, și pun anumite întrebări și obiecții. Avem individualizate patru.

1) În primul rând, nu se poate trece cu vederea faptul că presiunea spre realitatea romano-catolică ca să se deschidă la primirea migranților, vine tocmai de la acele medii laice și progresiste, care au avut mereu spre Biserica romano-catolică o atitudine negativă: aceasta nu e legată de greșelile pe care Biserica catolică le-a făcut (scandalurile de pedofilie, de corupție etc.), ci din cauză că tradiția Bisericii a îndemnat dintotdeauna omul spre transcendență în ciuda imanenței acestei lumii, spre o concepție a lumii antiștiințifică în ciuda cunoașterii ei, spre o purtare bazată pe răbdare, decât spre o purtare revoluționară. Ni se pare ciudat că acum, tocmai aceste medii au grijă de Biserică pentru ca ea să se apropie mai mult de o perspectivă -cea evanghelică- pe care ele au desprețuit-o mereu.

Oricum, această perspectivă laică și progresistă, după ratarea idealurilor revoluționare, este încarnată în viziunea mondialistă și globalistă care împreună cu capitale financiare, are nevoie de mișcările populațiilor umane pentru a crea acel melting pot fără identitate, fără origine și fără scop, care a creat omul de astăzi, o particulă atomizată căruia singură satisfacție și țintă este acea de a acumula bani și de a consuma bunuri. Biserica romano-catolică a absorbit această mentalitate, mascată, însă de universalism religios și spiritual: „Biserica desfășoară această sarcină a sa prin cateheza, liturghia, activitatea de milostenie și de asistență socială, și totodată aprobă, încurajează și susține orice altă inițiativă orientată instruirii umane și culturale. În particular ea individualizează în școala și în mass media, sediurile privilegiate pentru o educație deschisă mondialității.” 9 În această declarație de intenții iese la iveală care este într-adevăr sensul acelei „deschideri” despre care am vorbit: lumea mondializată creată de capitalismul materialist.

2) A se uita la Sfânta Scriptură e necesar pentru a înțelege calea corectă pe care trebuie s-o parcurgă Biserica, dar a considera doar Scriptura este o practică care miroase a protestantism, oricum care este străină Bisericii creștine primare; și astăzi ar trebui să fie străină Bisericii romano-catolice. Totuși în documentele romano-catolice lipsesc referințele la tradiția Bisericii, astfel încât găsim unul dintre cei mai importanți cardinali de la Roma, care pentru a îndemna la primirea migranților, se bazează exclusiv pe Scriptura, fără nicio referință la Sfinții părinți: „De aceea credincioșii și întreaga comunitate eclezială trebuie să le aibă mereu în inimă și să le traducă în fapte de viață cuvintele Domnului: „Străin am fost și m-ați primit” (Mt 25, 43).”10

Dimpotrivă, fără să se uite de Scriptură, trebuie neapărat să se considere și interpretarea Sfinților părinți.

3) Ce spun Sfinții părinți în această privință? Puțin, aproape nimic. Foarte puțini dintre Sfinții părinți înfruntă acest argument. Cineva ar putea să obiecteze că situația socială de astăzi e foarte diferită de cea în care trăiau cei mai mari dintre Sfinții părinți -adică secolele IV și V în Imperiul roman- și că fenomenele migrațiilor erau necunoscute sau de puțină importanță atunci. Dar această considerație nu e corectă, pentru că în epoca Imperiului Roman târziu, la urma barbarilor care apăsau pentru a intra înăuntrul Imperiului cu forța, erau și familile lor. Era vorba de mii de oamenii simpli, care căutau mai bune condiții de viață pentru ei și pentru copii lor.

Sfinții părinții, după optica de astăzi, ar fi putut considera în operele lor ipoteza de a lăsa intrarea barbarilor odată biruiți, lipsiți de arme, cu familiile lor, justificând acest scenariu cu principiile evanghelice, care ne învăță să avem grijă de oameni și nu de granițe. Dar niciunul dintre Sfinții părinții nu au scris vreodată ceva de genul. De ce? Oare Sfinții părinții s-au înșelat? Sau noi putem să interpretam Sfânta Evanghelia mai bine decât ei?

Părintele bisericesc care a tratat mai des și mai profund tema străinului a fost Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar citind omiliile lui și făcând o comparație cu documentele episcopilor romano-catolici, nu putem neglija faptul că Sfântul Ioan nu tratează niciodată „tema” sau „problema” migranților, sau a străinului, ci mai degrabă are grijă să pună străinul împreună cu săracul, pentru a evita ca un creștin care vede un sărac de o rasă sau de o limbă necunoscută, să nu-l considere vrednic de milă și de atenție. Niciodată Sfântul Ioan nu s-a gândit să trateze problema primirii migranților în societatea de atunci, ca o chestie separată, în sine stătătoare.

4) A trata, a considera tema migranților în vederea unei primirii necondiționată a lor în numele poruncilor evanghelice, nu dă sufletului omenesc un sens de pace și de bucurie spirituală, ci dimpotrivă, dă o senzație de frământare, de neliniște, de tulburare. Ciudat, pentru că toți știm că a pune în practică Sfânta Evanghelie ar trebui să dea omului un sentiment de elevare spirituală. În schimb întâlnim ceva opus. Dar acest sentiment de neliniște nu are nimic a face cu frica față de ceva necunoscut -omul străin în sine- ci mai degrabă are legătură cu nihilismul și relativismul actual, care se bazează pe lipsirea de puncte stabile, de valori, de puncte de referință, fie materiale fie spirituale, pentru a merge în direcția unei societăți globaliste lichide, în care totul se mișcă din ce în ce mai repede și în care fenomenul migrațiilor umane este unul dintre axele portante.

În acest context, Biserica romano-catolica însăși încearcă să justifice această stare patologică a sufletului omenesc în sens teologic: vorbind despre întâlnirea cu omul migrant ca persoană, în care credinciosul trebuie să caute și să vadă pe Hristos însuși, Biserica catolică spune că „Domnul trăiește în inima fiecărei persoane create după chipul său și hrănește neliniștea care tinde la căutarea Lui, chiar în fel inconștient.”11 Problema este că Domnul nu produce niciodată în om neliniște, ci cel mult dorință, care tinde la căutarea Lui, care poate deveni neliniște, dacă omul nu are inimă curată, ci ține ascunse patimi care se pun între el și Domnul, și împiedică unirea care este izvor doar de liniște și plenitudine. Această greșeală spirituală este semnul că tot acest context de deschidere spre celălalt și de atenție spre străin, nu este corect adresat în sens spiritual, ci mai degrabă este nenumărata pătrundere a mentalității progresiste în religia creștină.

———– III ————

După aceste considerații, putem să înțelegem că concluziile la care a ajuns Biserica romano-catolică, în privirea primirii migranților, expuse la început, sunt greșite. Aceasta înseamnă că între aceste concluzii și Sfânta Evanghelie există o anumită distanță. Pentru a înțelege, dacă într-adevăr fenomenul migrației este o temă evanghelică, și în ce măsură intră în poruncile Mântuitorului, trebuie să reluăm toate considerările de la început și trebuie să plecăm de la anumite premise teologice fără de care toată premisa deviază într-o direcție greșită.

Punctul de plecare pentru o corectă înțelegere a problemei imigrației este următoare: dacă vrem să ne bazăm doar pe Scriptură, în următorul pasaj din Evanghelia de la Matei: „Unul dintre ei (farisei), învățător de Lege, ispitindu-l pe Iisus, l-a întrebat: învățătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: <Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău>. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: <Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți>. (Matei 22, 35-39). Este evident că purtarea morală către aproapele trebuie încadrată în domeniul spiritual, aceasta fiind clarificată de porunca întâi care privește atitudinea noastră spirituală către Dumnezeu.

Cu această conștiință, putem să citim cu ochi noi și pasajul pe care imigraționiștii îl pun la baza datoriei presupuse de a primi toți migranții: „Flămând am fost și mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și mi-ați dat să beau, străin am fost și m-ați primit”? (Matei 25, 35) Și „întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai mei prea mici, mie mi-ați făcut.” (Matei 25, 40)

Ce înțelegem din aceste pasaje biblice, care evident sunt legate?

Biserica romano-catolică pur și simplu explică această expresie a Mântuitorului, ca fiind o datorie morală: „Și regiunii noastre e pretins să primim un număr cât mai mare de femei, barbați și minori care coboară pe malurile Țării. (…) Noi, Episcopii, în mod rezolut participăm îndemnărilor pe care mereu Papa Francesco le adresează, privind primirea acestora. Sunt izvorâte de cel mai autentic spirit evanghelic.”12

Totuși nu e greu a merge dincolo de suprafață si a înțelege că nu există nicio datorie morală pentru creștini față de străinul în sine, ca individ care se prezintă la o graniță.

În primul rând, pentru că ei nu pot fi încădrați în porunca evanghelică de la Matei 22, nefiind vorbă de aproapele, ci de oameni despre care se vorbește în abstract și care nu pot fi văzuți nici întâlniți. Bineînțeles pot fi încadrați într-o viziune morală, dar ar fi o morală naturală și oricum nu evanghelică, nici creștină.

În al doilea rând, contextul în care se dezvoltă primirea străinului din Matei 25 este judecata din urmă, când Hristos va veni să separe caprele de oi. E vorba despre o culegere a ceea ce a fost făcut în viață omului, nu de o poruncă pentru ceea ce omul trebuie să facă. E sfârșitul, nu începutul. Aceasta înseamnă că este vorbă de o condiție suficientă pentru mântuire, nu necesară: tâlharul de pe cruce nu a primit niciodată pe nimeni cu iubire în viața sa, dar a fost primul om mântuit.

O poruncă într-adevăr există, dar e legată de iubire, nu de primirea străinilor, și deosebirea nu este de puțin: iubirea este prima poruncă, pentru că prin ea trece orice acțiune omenească menită să fie plăcută lui Dumnezeu și să dea omului mântuirea; inclusiv și tot ceea ce privește aproapele, la care trebuie asimilat și străinul din Matei 25.

————– IV ————

Și aici atingem cel de-al doilea subiect evanghelic, adică beneficiarul iubirii: aproapele.

Omul trebuie să iubească pe aproapele său: aceasta e porunca. Dar cine este „aproapele”? Evident, precum este implicit în etimologia numelui, cel ce ne este „aproape”, în așa fel încât să ne fie cunoscut, să ne putem relaționa cu el într-un fel imediat. Acest fel de iubire exclude orice discriminare, pentru că e imediată, e naturală, sau mai bine zis, e supra-naturală, e iubire divină. Ea nu diferențiază, dacă aproapele este autohton sau străin, credincios sau ateu, creștin sau păgân, alb sau negru. Iubirea creștină, evanghelică adevărată este iubirea pentru omul pe care l-avem în față, cu care putem stabili o relație, care merge dincolo de limitele impuse de societate sau de obiceiuri.

Dar, dacă omul respectiv nu se află în această condiție, adică ne este departe -precum este cazul migranților, pe care noi îi vedem printr-un ecran televiziv sau pe un ziar- nu se poate vorbi nicidecum de iubire creștină sau evanghelică. Pot să intre în joc alte sentimente, și bune, și nobile, și utile -de pildă solidaritate, sens de datorie, socoteală economică- dar iubire creștină nu. În acest caz, Evanghelia nu poate fi chemată în cauză, nici Biserica nu trebuie implicată nicidecum în acest fel de fenomene. Altele sunt subiectele -politice, economice, sociale- care trebuie să fie implicate. Dacă cineva este afectat de un sens de vinovăție față de o colectivitate de migranții, care vin dintr-o țară lovită de mizerie, care se văd în televiziune, ea nu este o forma de iubire creștină (probabil nici de iubire profană). Orice lucru să fie, aparține mediului laic, nu celui creștin.

Tot referitor la mediul laic, apare astăzi și o noutate. Biserica romano-catolică s-a apucat să împrumute niște termeni din lexicul profan pentru a reprezenta concepte creștine, cu rezultatul că un concept din tradiția creștină poate fi folosit lângă altul din cultura progresistă. Așadar, trebuie să avem grija de a nu confunda concepte care sunt foarte diferite, cu toate că se asemenea într-o oarecare măsură. În cazul nostru, putem să întâlnim niște documente romano-catolice, în care în loc de cuvântul evanghelic „aproapele” este folosit cuvântul „celălalt”. De pildă în acest pasaj, unde e vorbă de întâlnirea cu străinul, este remarcat că „păcatul este a lăsa ca aceste frici să determine răspunsurile noastre, să condiționeze alegerile noastre, să compromită respectul și generozitatea, să hrănească ura și refuzul. Păcatul este acela de a renunța la întâlnirea cu celălalt, la întâlnirea cu cel diferit, la întâlnirea cu aproapele, care de fapt este o ocazie privilegiată de întâlnire cu Domnul.”13

Avem aici două feluri de limbaje amestecate într-un text care hrănește confuzia. Înainte de toate, ”aproapele” nu este ”celălalt”, pentru motivul simplu că aproapele este aproape, pe când ”celălalt” amintește un sens de depărtare. Același lucru se poate spune pentru ”cel diferit”, pentru că în aproapele său, creștinul trebuie să se găsească pe sine însuși, adică o identitate, nu o diversitate. Cu mult mai mult, în acest „celălalt” nu se poate întâlni Domnul, pentru că Domnul nu este un „alt”, ci este Cel mai aproape omului, dacă omul îl recunoaște. Aici concepția materialistă a lumii, bazată pe o diversitate care nu se poate sintetiza într-o unitate superioară, ci care rămâne o realitate ireductibilă, este mascată cu un sens creștin și spiritual, pe când aparține unei lumii cât mai departe. În plus sunt folosiți termeni precum „întâlnire”, „respect” și „generozitate” care aparțin doar Creștinismului, pe când lipsește cuvântul folosit de Domnul însuși în porunca sa evanhgelică: „a iubi”. Evident, toată această terminologie nu arată altceva decât că străinul, în felul în care este văzut de Biserica romano-catolică, nu poate fi deloc asimilat aproapelui creștin, care mai degrabă se identifică cu săracul, cu nevoiașul, independent de faptul dacă este străin sau autohton.

În plus, atenția pentru cei care stau departe de o selecție, de o socoteală, pe când iubirea creștină este imediată, directă, și privește cel care are nevoie aici și acum, cel pe care-l avem în față, cel pe care-l văd și cunosc, cu care vorbesc, cu care interacționez. Iubirea aproapelui nu poate să spună „acesta da, acela nu”, pentru că această purtare este fructul unei minți rece, care nu iubește; cel mult, este o manifestare născută dintr-o datorie morală, dintr-o solidaritate programată.

Sfinții parinți au insistat mereu pe necesitatea de a-i ajuta pe saracii, toți: pe străini, și pe cei care veneau dintr-o cultură diferită, care vorbeau o limbă necunoscută, care erau de o rasă nemaivăzută…dar niciodată nu i-au îndemnat pe credincioși să se ingrijească de o categorie anume, oricare să fie! Facând așa, s-ar pune pe al doilea plan toate celelalte „categorii” de saraci, ceea ce ar fi absurd si cu totul nedrept: cine ar putea să spună că un bolnav terminal de cancer are nevoie de ajutor mai mult de un om care nu are ce să manance? Cine ar putea să afirme că un om căruia îi e frig și nu are unde să doarmă urmatoarea noapte, are prioritate față de un om care a încercat să se sinucidă acum puține ore? Nu se poate ajuta aproapele prin categorii predefinite a priori. Poate să-l facă o asociație laică, dar nu Biserica.

Acum, Biserica romano-catolică se poartă în același fel: a vorbi mereu despre migranți ca o categorie nevoiașă tăcând de celelalte „categorii” -chiar a face Liturghii speciale pentru migranții14!- înseamnă de fapt a subînțelege că migranții au prioritate față de ceilalți nevoiașii, ceea ce nu se poate accepta. Dar Biserica romano-catolică încearcă să justifice această alegere în ajutorul migranților, afirmând că Hristos însuși a exprimat o dragoste preferențială pentru cei săraci: „El, care se înmuia pentru mulțimile care sunt <ca o oaie fără pastor> (Mc 6, 34) a cerut ucenicilor săi să aibă o dragoste preferențială pentru cei săraci, dintre care pot fi numărați și migranții”.15 Dar această afirmație este o greșeală doctrinară uriașă, care este cu totul inacceptabilă: Hristos a iubit și iubește în același fel pe toți oamenii, nu doar pe cei săraci, ci și pe cei bogați. Hristos iubește fiecare păcătos, în afară de faptul dacă este un bogat sau un sărac, pentru că iubirea lui Dumnezeu este ca ploaia, care coboară peste țărâna omului bun, cât și a omului rău. Iubirea lui Dumnezeu nu face discriminări, nu poate fi preferențială. Dacă Hristos a manifestat mai multă simpatie față de săraci, vine din faptul că cei săraci se află într-o condiție materială care este mai favorabilă pentru a primi iubirea lui Dumnezeu, sunt dispuși să-l înțeleagă mai bine. Cei săraci vor avea prioritatea la intrarea în Împarația cerurilor nu pentru că Dumnezeu îi iubește pe ei mai mult, ci pentru că ei vor fi primit mesajul evanghelic mai repede și mai mult.

În schimb, Biserica romano-catolică, raționând și acționând cu această preferențialitate, se pare că are mai degrabă interese de prozelitism, decât unele impuse de iubirea evanghelică: „Pentru a putea coloca înauntrul acestui orizont [adică: pastoral] și lumea migrațiilor, se cere ca acestea să fie percepute ca resursă providențială de misionaritate. Prezența străină în Italia într-adevăr reprezintă un câmp de acțiune specific și din ce în ce mai relevant pentru opera de evanghelizare.”16

Într-adevăr, niciodată primii misionari creștini nu s-au gândit la popoare păgâne ca o „resursă” pentru misiunea lor!

După ce am făcut toate aceste deosebiri, ne va veni mai ușor a discuta despre un alt pasaj Biblic. El este luat dintre cele multe din Vechiul Testament, în care se vorbește despre străinitatea lui Israel și imigraționiștii de la Biserică romano-catolică îl pun la bază pentru presupusa datorie a creștinilor de a-i primi pe migranți: „De se va așeza vreun străin în pământul vostru, să nu-l strâmtorați. Străinul care s-a așezat la voi, să fie pentru voi ca și băștinașul vostru; să-l iubiți ca pe voi înșivă, că și voi ați fost străini în pământul Egiptului.” (Lv 19, 33-34) Spre deosebire din citatul de la Matei 25, 35, aici Domnul vorbește despre primirea străinului ca o datorie morală, față de care niciun credincios nu se poate sustrage. Totuși, ca și în pasajul neotestamentar citat, se vorbește despre străin doar la singular, nu la plural. Evident și în acest caz, ca și în Matei, primirea străinului tot este asimilată cu iubirea pentru aproapele, în plus, aici porunca de a iubi este explicit rostită de Domnul în același text. Dar am văzut că migranții nu pot fi asimilați aproapelui, deci acest pasaj biblic arată într-un fel încă mai clar, că el nu poate fi luat ca sprijin pentru politica de primire a Bisericii romano-catolice.

—————- V —————

Al treilea subiect evanghelic -după iubirea și aproapele- cel mai important, și pentru acest motiv pus în urmă ca atotcuprinzător, este prezența lui Dumnezeu în relația de iubire. A iubi pe aproapele nostru trebuie făcut iubind împreună și pe Dumnezeu, sau mai înainte pe El, fiindcă prima poruncă privește pe Dumnezeu și apoi pe aproapele. Dar a avea prezența lui Dumnezeu în inimă, în relația de iubire, înseamnă a avea prezența unificatoare a Duhului Sfânt, care este Duhul unității; ceea ce presupune la rândul său că această relație să fie făcută între o persoană și o altă persoană -umană sau divină- precum este relația de iubire între omul și Dumnezeu și între un om și aproapele său. Nu se poate întemeia o relație de iubire creștină -și mă întreb, probabil nici umană- între un om și o colectivitate, pentru că pur și simplu nu poate fi prezent Duhul Sfânt, iar sentimentul de iubire caldă s-ar transforma într-un sentiment de solidaritate rece; ceea ce nu este neapărat ceva negativ, dimpotrivă, dar nu e legat de Biserică și de Evanghelie.

E adevărat că Dumnezeu a iubit și poporul lui Israel, care nu este o singură persoană; dar și în acest caz, nu avem de-a face cu o realitate pur și simplu colectivă, ci cu un subiect înzestrat cu un suflet, care consistă în alianță cu Dumnezeu în testamentul și făgăduința comună. De aceea Israel era mai degrabă o comunitate, decât o colectivitate.

În cazul migranților care ajung la o graniță, dimpotrivă, nu există niciun element comun care să poată s-o unifice, așa încât să se poată spune că ei alcătuiesc o comunitate. În plus, migranții vin deseori din țări diferite, au culturi diferite și chiar credințe diferite: deci în majoritatea cazurilor nu au nici macar o identitate.

Am ajuns, la urmă, la o concluzie simplă și clară: tema migrațiilor umane nu este o temă evanghelică, nici primirea migranților la graniță, nu este o temă care privește Biserica. Biserica nu trebuie să fie implicată în aceste chestii, precum în tema întegrării migranților în societatea, care nu are nimic a face cu spiritul evanghelic, ci privește mai degrabă asociațiile de voluntariat, istituțiile de sociologie sau de economie.

Tema migranților trebuie detașată de Evanghelie: cine vorbește despre aceste teme, le tratează la titlul individual, ca un subiect politic sau economic, și oricare membru al Bisericii, chiar preoți sau episcopi, sunt evident liberi să-și exprime opinia lor în această privință, precum de altfel în privința tuturor celelalte teme sociale. Dar Biserica nu are datoria de a exprima o opinie în merit: Biserica nu este chemată să dea un răspuns la această mare temă contemporană, precum în schimb crede Biserica romano-catolică. Nu există nicio datorie creștină de a se exprima în aceste teme, nici -cu mult mai mult- de a fi favorabil la primirea migranților la granița. Să avem grijă de a nu cadea în capcanele dușmanului.

—————————