În ultimele vremuri, ecologismul a devenit un subiect din ce în ce mai important pentru agendele politice, dar și pentru cele economice ale statelor, fiind cu totul înțelegibil. Nu este imediat de înțeles motivul, pentru care criza ecologistă a devenit importantă și pentru religii, deoarece acestea ar trebui să se ocupe de teme cu totul diferite. În mod particular, Biserica romano-catolică dă o importanță foarte mare acestui subiect, așa încât, în anul 2015 Papa Francesco a editat o enciclică numită „Laudato si” despre grija binelui comun, care privește tocmai teme ecologiste. Dar evident este toată religia creștină, chiar în confesiunea ortodoxă, care este afectată de această temă profană, așa că este necesar să ne ocupăm de ea, să individualizăm niște confuzii, care se pot crea.
Se poate discuta despre motivele, care au împins Biserica romano-catolică să se ocupe de un subiect profan în mod așa de diligent. Unii ar putea să aducă între aceste motive, faptul că Biserica romano-catolică, fiind un sistem de putere temporal, nu poate neglija teme de relevanță socială. Problema este că și Biserică ortodoxă a început să se ocupe de teme ecologiste, mai ales prin patriarhul ecumenic actual al Bisericii ortodoxe, Bartholomeu I, numit „patriarhul verde” tocmai pentru această grijă îndreptată spre mediu.
După cum se poate observa la prima vedere, ecologismul este o temă profană și nu religioasă. Dar faptul că multe confesiuni creștine se ocupă de el, înseamnă că există o anumită legătură cu temele spirituale. În aceste cazuri, există riscul de a confunda aceste două planuri, cel laic și cel religios, datorită faptului că trăim într-o vreme foarte secularizată, de obicei cel religios este absorbit de cel laic și nu invers. Și într-adevăr și în cazul temei ecologiste, vedem că bisericile au tendința să se exprime în termeni profani, folosind expresii profane cu preocupările lor.
Totuși în ciuda asemănarilor în ceea ce privește subiectul și abordarea acestuia, vom vedea ca diferențele de perspectivă sunt foarte mari între Biserica romano-catolică și Biserica ortodoxă. Vom discuta despre cum Biserica ortodoxă, chiar într-un context modernist și profan care riscă să o rătăcească, reușește să păstreze acel spirit autentic creștin, pe care Biserica romano-catolică l-a pierdut în bună parte, cel puțin în documentele oficiale.
Echivocul în care poate cădea o discuție despre ecologism, pornește de la relația dintre om și natură. Fie ecologismul, fie creștinismul consideră că această relație trebuie să fie echilibrată, dar motivele care stau la bază sunt foarte diferite. Ecologismul vede criza ecologistă din punct de vedere funcțional, pentru că omenirea, transformată într-o civilizație consumeristă, riscă să compromită supraviețuirea planetei. Soluția propusă de ecologiști consistă în general într-o relație mai armonioasă între om și natură, în înteriorul căreia locul naturii să nu mai fie de exploatare, ci de respect.
Echivocul care se poate genera este o aparență de spiritualitate cu care această abordare poate fi confundată. O asemenea viziune de respect reciproc între om și natură e ușor să devină o formă de panteism. Natura e bună și omul care o respectă este la rândul lui respectat. Rezultatul este o condiție utopică în care tot se termină cu bine. Dacă omul e fericit, am zidit un sistem închis în care nu este nevoie de nimic, cu mult mai mult de Dumnezeu.
Această viziune este incompatibilă cu Creștinismul, pentru care natura este dovada prezenței lui Dumnezeu. Creația trebuie iubită, nu respectată, în sensul că natura trebuie educată, pentru că ea în condiția prezentă este stricată de păcatul originar, adică este sălbatică. Deci, omul trebuie să se uite la Creație ca la un dar de Sus și să acționeze către ea ca un bun administrator pământesc. Dar pentru a înțelege mai bine abordarea corectă a Creștinismului spre natură, trebuie să examinăm mai aproape greșelile Catolicismului în acest domeniu, prin enciclica Papei Francesco „Laudato si” despre ecologism.
Enciclica „Laudato si”
„Laudato si” este o expresie luată dintr-o poezie mistică a lui Francesco din Assisi, în care marele sfânt catolic exprimă toată admirația față de creaturile lumii: soarele, luna, apa, focul, vântul, pământul, fiecare dintre ele fiind însoțită de apelativul „frate” sau „soră”. „Laudato si” înseamnă în limba italiană antică, literal „să fi lăudat” adresat lui Dumnezeu în slavă pentru creaturile Sale. Este de fapt, o mare afirmație a bunătății creaturilor materiale împotrivă ereziilor gnostice care bântuiau prin Europa occidentală la vremea aceea. Dar, în această cântare, numită „Cantico delle creature”, această afirmație se face în Dumnezeu, adică referindu-se la El, iar creaturile în sine nu prezintă o mare importanță. Creația este, să zicem, numai instrumentală pentru a cânta laudele de Dumnezeu.
Vom vedea, totuși, că în această enciclică, Biserica romano-catolică este purtătoarea unei viziuni diferite. Biserica pornește de problemele și dezechilibrele ecologice de astăzi, pentru a afirma necesitatea unei schimbări în relația omului cu natura, în care creaturile să aibă mai multă importanță și să nu fie văzute în optică ca mijloc pentru egoismul omului.
Romano-catolicii lămuresc un echivoc important legat de textul biblic: „A fost spus, că pornind din narațiunea Genezei, care îndeamnă la stăpânirea pământului (Gen 1,28), ar fi favorizată exploatarea fără limită a naturii, prezentând o imagine a omului ca un tiran și distrugător.” [1] Într-adevăr, din mediul laic și ateist, a fost de mai multe ori avansată o ipoteză după imaginea unui Dumnezeu transcendent și separat de realitate. Aceasta ar fi favorizat nașterea unei relații de dominare peste natură de către om, pe când religiile păgâne, care aveau zei în interiorul naturii, aveau cu ea o relație mai armonioasă. Totuși, dacă ar fi așa, nu se explică de ce în Evul mediu, când influența religiei creștine în Europa era foarte mare. Problemele ecologiste încă nu existau și au apărut numai în epoca modernă, când omul a încetat treptat să creadă în Dumnezeu transcendent și a început să trăiască în interiorul lumii materiale și naturale.
Mai mult decât atât, în Biblie nu e scris numai că omul trebuie să supună pământul, ci și să-l lucreze, să-l păzească: „Astăzi trebuie să refuzăm cu tărie, că din cauza faptului că suntem creați după chipul lui Dumnezeu și din datorie de a supune pământul, să se poată concluziona o stăpânire absolută peste celelălte făpturi. Este important să citim textele biblice în contextul lor, cu o ermeneutică corectă și să ne reamintim că ele ne îndeamnă să lucrăm și să păzim gradina pământului (Gen 2,15). În timp ce <a lucra> înseamnă a cultiva un teren, <a păzi> înseamnă a proteja, a avea grija, a prezerva, a supraveghea, implicând o relație de responsabilitate reciprocă între om și natură. Orice comunitate poate lua din bunatatea pământului ceea ce are nevoie pentru propria supraviețuire, dar are și datoria să o păzească și să garanteze continuitatea rodniciei sale pentru neamurile viitoare. În concluzie, <al Domnului este pământul> (Sal 24,1).” (2, II, 67)[2]
Din textul biblic așadar, reiese că omul trebuie să stăpânească pământul, nu ca un tiran, ci ca un administrator înțelept, pentru că „proprietatea” și puterea ultimă rămâne a Domnului. Omul poate folosi pământul în sens strumental pentru scopurile sale, dar până la o anumită limită și cu măsură, pentru că trebuie să-i dea socoteală Lui pentru tot ceea ce face cu creația. Este clar că orice acuzație adusă Creștinismului de a fi cauza purtării arogante a omului de astăzi față de natură, cade. Și tot această afirmație, după mine, ar fi fost suficientă Bisericii romano-catolice pentru a reface echilibrul între om și natura. Omul trebuie numai să recunoască părăsirea rolului de administrator bun și înțelept, din dorința de a deveni „proprietarul” naturii, adică Dumnezeu însuși: omul a devenit arogant față de natură, tocmai pentru că se simte atotputernic din cauza puterii tehnicii sale, cu care s-a amăgit să satisfacă orice dorință. Odată ce omul părăsește locul lui Dumnezeu, natura poate fi folosită în continuare în sens strumental, pentru că limitele impuse de rolul său natural -administrator bun- îl împiedică să o distrugă.
Totuși viziunea Bisericii romano-catolice pare merge într-o altă direcție. Citim într-adevăr în pasajul citat: „Aceasta implică o relație de reciprocitate responsabilă între om și natură.” Această optică implică, pretinde să se dea mai multă voce naturii, văzută ca un subiect important în sine, vrednic să fie aproape într-un dialog la același nivel cu omul. Această perspectivă, însă nu este chiar biblică, în sensul că nu găsim în Scriptură o atitudine de respect atât de mare față de natură, ci dimpotrivă către Dumnezeu omul intră în dialog: numai cu El există o relație de reciprocitate. Mai degrabă mi-se pare, că această viziune vine din mentalitatea modernă și reflectă dorința de a se alinia cu logica drepturilor, de care aceea este pătrunsă. În fond, astăzi în multe medii progresiste ecologiste se vorbește despre drepturile animalelor, chiar drepturile plantelor…..nu m-aș mira, dacă ierarhiile catolice în anxietatea lor de a ține pasul cu lumea temporală, ar fi dorit să facă o excepție în ortodoxia exegetică biblică!
Așadar în multe dintre pasajele sale, această enciclică arată o tendință de simpatie față de creaturi, ca și cum ele ar avea un rol în Scriptură, pe care o interpretare greșită ar fi determinat un plan secundar, ușurând supunerea lor sau chiar uitarea lor. După această ermeneutică, creaturile ar avea o importanță în sine: „Odihna celei de-a șaptea zi nu este propusă numai omului, ci și <ca să se poată bucura de liniște boul tău și măgarul tău> (Es 23,12). Așa ne dăm seamă că Biblia nu urmărește un antropocentrism dispotic care să nu se intereseze de celălalte făpturi.”[3] Problema este că Biblia în acest pasaj, nu exclude deloc viziunea instrumentală către creaturi: boul și măgarul pot fi folosiți în mod instrumental pentru binele omului, fără să fie o jignire către creaturile în sine și către Dumnezeu. Dar mai ales omul le poate folosi fără să devină el un tiran exploatator care să distrugă mediul, ceea ce enciclica numește un „antropocentrism dispotic”, fiind chiar ceea ce se întâmplă astăzi. Dacă omul se folosește de creaturi în mod înțelept, înfrânându-se de la lăcomie și de la pofte, avem de-a face cu un antropocentrism, care nu este deloc dispotic. Și aceasta este după mine, interpretarea mai corectă a Scripturii în ceea ce privește ecologismul.
În schimb enciclica, pentru a exclude un extrem patologic, ajunge până la celălalt extrem: pentru a evita un antropocentrism arogant și distrugător, descoperă drepturile animalelor. Dar Scriptura nu afirmă niciodată ceva de acest gen: gestionarea animalelor trebuie să fie înțeleaptă, pentru că este stupid a omorî din osteneală un animal. Un administrator care dă poveri prea mari animalelor sale nu acționează bine, pentru că animelele acelea nu mai vor lucra bine, fiind prea obosite. Este evident că respectul pentru animalele nu exclude deloc antropocentrismul și nici o folosire înțeleaptă a făpturilor. Nu este pentru a satisface drepturile lor că boul și măgarul au drept la odihnă. Totuși de această odihnă se vor bucura și ei.
Enciclica romano-catolică merge mai departe: „În timp ce putem face un uz responsabil al lucrurilor, suntem chemați să recunoaștem că celelalte ființe vii au o valoare proprie față de Dumnezeu.”[4] După mine aici suntem chiar înafara tradiției creștine: animalele nu au suflet rațional, deci ele în sine nu au nicio valoare. Existența lor e trecătoare, ele nu pot dobândi în niciun caz o condiție nemuritoare, fiind condamnate să dispară după moarte. Aceasta înseamnă că putem dispune de ele după capriciul nostru? Nu, nu putem. Dumnezeu ne-a dat sarcina de administra creaturile cu măsură și înțelepciune și aceasta este de ajuns pentru ca animalele să nu sufere dincolo de necesitate. Dar nu pentru ceva care au ele în sine, ci fiind creaturi de la Dumnezeu. Într-un sens, Dumnezeu este garant al scurtei existențe a lor.
În schimb, Biserica romano-catolică se află astăzi în această condiție de alternative între extreme. Dacă creaturile sunt subordonate binelui omului, înseamnă că putem să facem cu ele tot ce vrem, altfel trebuie ca ele să devină ca și noi oamenii sau cel puțin să se apropie de noi: „Astăzi, Biserica nu zice în mod simplist că celelalte creaturi sunt cu totul subordonate binelui omului, ca și cum ele nu ar avea o valoare în sine și noi am putea să le folosim pe ele după placul nostru. Astfel, episcopii din Germania au explicat că pentru celălalte făpturi <s-ar putea vorbi despre prioritatea de „a fi,” decât cea de „a fi folositor”>.”[5] Extreme ideologice de care Apusul este cuprins, și nu de acum: ajunge să ne gândim cum protestantismul a „rezolvat” problemele catolicismului, adică „tăiând” în mod radical.
Trebuie înțeles că a da valoare făpturilor, nu numai aparține unui spirit care nu este biblic, dar este și periculos pentru ecosistem. Paradoxul este că dacă creația are valoare în sine, lăcomia umană care distruge Pământul este hrănită și justificată. Un mai mare atașament spre lumea nu este decât expresia materialismului în care trăim. El nu este soluția, ci este problema. Drepturile animalelor sunt cealaltă față a monedei a drepturilor umane: ele se nasc în același context. Și în drepturile umane întră implicit și dreptul bunastării materiale, pentru că nimeni nu vrea să trăiască în sărăcie.
Această orientare greșită spre natură aduce la o schimbare în termenii de mijloc și în scopuri. Odată că natura nu este un simplu mijloc, interpretat în mod corect, deschide drumul să devină un scop. Și într-adevăr aceasta este și calea spre panteism: apropo de acest renovat interes al omului către creaturi, enciclica vorbește despre o „comuniune universală” ca o fraternitate din care nimeni și nimic nu este exclus[6], o adevărată îndemnare spre panteism. Nu întâmplător se folosește termenul „comuniune”, care desemnează o partecipare a creștinilor la misterul divin. Aici pare să avem toate creaturile puse pe același plan, care participă în același fel cu dimensiunea divină.
În acest mod, ne amăgim să punem o limită la exploatării naturii. Dacă natura dobândește o valoare în sine și se apropie de om -a fost definită o adevărată „fraternitate”- atunci ar înseamna că distrugerea ecosistemului s-ar diminua în consecință, pentru că am face un rău unei realități vi, similară cu noi: „Dacă recunoaștem valoarea și fragilitatea naturii (…) aceasta ne permite astăzi să punem capăt mitului modern al progresului material nelimitat.” [7] Problema este că a vedea exploatarea naturii numai din punct de vedere exterior, al naturii, și nu interior, al omului, poate aduce la o condiție paradoxală: dacă natura are mai multă valoare în sine, înseamnă că efortul de a exploata merită, deci exploatarea ar trebui crescută, nu micșorată! Și, nu întămplâtor, chiar astăzi când atenția ecologică asupra naturii a crescut atât de mult în politicile națiunilor și în mass media, exploatarea este mai mare decât în trecut, nu mai mică! Nu există evident o legătură cauzală directă între atenția ecologistă și exploatarea naturii, dar ambele sunt fiice ale materialismului și ale logicii drepturilor și în ultimele vremuri ambele au crescut paralel.
E adevarat că enciclica romano-catolică nu pune accentul pe logica drepturilor, cu un presupus drept al naturii. Ea vorbește despre valoarea naturii și pentru a justifica aceasta, evidențiază, după cum am citit, că pământul este fragil și are nevoie de grija omului; concept repetat și în alte pasaje: „O lume fragilă, împreună cu un om căruia Dumnezeu îi încredințează grija.”[8] Este evident, după catolici, dacă pământul este fragil, omul trebuie să aibă grijă de el ca și de un copil și în acest caz nu-l poate păgubi și exploata, precum se face astăzi.
Totuși a acționa mai mult pe exterioritate, nu este deloc necesar, pentru că de pildă în Evul Mediu ecosistemul natural nu era deloc exploatat; cu toate că omul nu-l trata ca pe un copil, ci ca pe un mijloc de supraviețuirea a omului. Deci nu avea decât o valoare instrumentală, dar aceasta nu aducea la o distrugere. Dar a acționa pe exterioritate nici nu este suficient, pentru că vedem că o crescută sensibilitate spre mediul natural și spre ecologism în omul de astăzi, nu a impiedicat distrugerea ecosistemului natural, dimpotrivă aceasta crește cu o viteză din ce în ce mai mare. Atunci, ce trebuie făcut?
Viziunea Părintelui Stăniloae
Până acum am examinat pe scurt și în sinteză, viziunea catolică despre mediul natural față de problemele care apar astăzi drept consecință a exploatării mediului. Biserica romano-catolică, propune o soluție care privește atitudinea psihologică a omului modern, după care relația actuală cu natura ar trebui schimbată în favoarea uneia în care natura să aibă mai mult preț. Este o abordare, care se naște ca o soluție pentru o problemă, deci o abordare de tip tehnic, specific, care privește o realitate exterioară, anume relația noastră cu natura.
Vom vedea că lucrurile în Biserica ortodoxă sunt un pic diferite. Cu toate că și Biserica ortodoxă nu neagă greutatea problemei ecologiste, ea nu încearcă să înfrunte această temă ca o problemă care cere o soluție, ci mai degrabă să-o deplaseze într-o optică umană pe care ea o consideră greșită, în care problema ecologistă este numai un aspect.
Pentru a înțelege viziunea ortodoxă este bine să pornim de la unul dintre cei mai renumiți teologi ortodocși din secolul XX, Pr. Dumitru Stăniloae, care a trăit de-a lungul secolului trecut așa de mult, încât a avut posibilitatea să fie martor al celor mai importante probleme politice și sociale contemporane. Pentru Pr. Stăniloae mediul natural face parte din creația lui Dumnezeu, deci dacă vrem să înfruntăm problema ecologică, trebuie să înțelegem ce este creația și mai ales cum trebuie să ne raportăm la ea.
Mediul natural nu poate fi înțeles ca ceva autonom. Noi în viziunea noastră știintifică vedem natura ca un subiect activ, nefiind determinat de nimic și totodată pasiv, pentru că este la îndemâna omului, care poate face din ea ce vrea. Dar din punct de vedere creștin nu este așa. Natura este o creație divină, deci o realitate dependentă de Dumnezeu și care este supusă voinței Sale. Deci natura nu este un subiect, dar nici un obiect, pentru că tot de la El, ea vine.
Dar mai ales natura este un dar. Dumnezeu care este stâpănul ei, ne-a daruit-o din dragoste: „Toate cele ce există sînt daruri ale lui Dumnezeu către noi și că deci întreaga creație este o sfîntă taină în sens larg, adică un vehicul al iubirii și puterii lui Dumnezeu.” [9] Pr. Stăniloae vede creația ca un vehicul al puterii lui Dumnezeu, dar și al iubirii Lui: evident și natura arată puterea divină, deci nu este vorba despre un element neutru și manipulabil, ci de o realitate de preț,ce vine de sus. Natura ne duce mereu la El, așa încât Pr. Stăniloae ajunge să definească creația „o taină”, deci ceva care merge dincolo de înțelegerea nostră. Nefiind un simplu obiect, nu putem să o tratăm după capriciul nostru. Ajungem la concluzia că natura și creaturiile au mai multă valoare, ca după percepția catolică, dar într-un mod cu totul diferit.
Dar citatul lui Stăniloae ne zice și altceva. Ne zice că creația -deci și natura- este și un dar care vine de la Dumnezeu și care ne arată iubirea Lui față de noi. Omul trebuie să se comporte în mod corespunzator față de acest dar, precum s-ar comporta față de un cadou dăruit de un prieten sau de oarecare persoană care ne apreciază. A exploata natura, înseamnă, a refuza acel dar divin, a o desprețui, ceea ce desigur noi nu o am face cu un dar primit de la un prieten de-al nostru: „Cel ce prețuiește darul, îl prețuiește nesfîrșit mai mult pe Dăruitorul ca persoană iubitoare și iubirea lui. Acela prețuiește darul numai ca semn al iubirii Dăruitorului. El depășește mereu darul vizînd direct pe Dăruitor și rămînînd în legătura iubirii cu El..”[10]
Este evident că această reflecție comportă o mai mare valoare a naturii, dar nu ca ceva care o are în sine, sau ca un fel de „drept” prin care natura să fie înzestrată, precum susțin romano-catolicii, ci avându-l mereu în vedere pe Creatorul naturii, adică pe Dumnezeu. Aici reiese o perspectivă foarte diferită, deși consecința ar fi oricum protejarea naturii. Dar viziunea lui Stăniloae merge și mai departe, pentru că darul naturii, al lui Dumnezeu asumă valoarea euharistică, fiind legat de darul lui Hristos pentru om: „În Hristos ni se arată intenția lui Dumnezeu de a ni se dărui prin orice semen al nostru și prin toată creația. Căci toți cei ce cred în Hristos sunt întăriți în puterea de a-l face transparent pe Dumnezeu și natura care e legată de ei realizează comunicarea cu Dumnezeu.” [11]
Viziunea Părintelui Stăniloae este o viziune în care creația nu este separată de centrul mesajului creștin, fiind inclusă în acesta. Așadar, nici mediul, nici problema ecologică nu sunt excluse din mesajul creștin. Creștinul este chemat să se uite la toate cele din jurul lui, ca fiind purtător de prezența lui Dumnezeu și de pronia Lui, văzând rațiunile divine prezente în creație și contemplând la ele. Creația vine de la Hristos și trebuie să fie văzută ca un dar pentru omul care a fost creat ultim. În restaurarea omului prin Euharistia, totuși, nu este detașată nici creația, care a fost coruptă și ea de căderea în păcat. Deci, în viziunea Pr. Stăniloae există o legătură în misterul creștin între om și creație.
Mesajul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I
Perspectiva descrisă mai sus a Părintelui Stăniloae, se încadrează bine în viziunea Bisericii Ortodoxe în întregimea ei despre ecologism. Această viziune este importantă pentru a înțelege confuzia care se poate crea între o poziție autentic creștină, care vede criza ecologică drept o consecință a unui disechilibru spiritual și o abordare împrumutată de lumea profană, care încearcă totuși, mai ales în Apus, să contrabandeze ca ceva creștin. Cred că e necesar a insista pe această temă, pentru a evita ca în viitor, aceste confuzii să devină mijlocul de pătrunderea unor idei profane în interiorul Bisericii.
Pentru a aprofunda mai bine abordarea autentic creștină a ecologismului, putem să examinăm mesajul trimis în septembrie 2018 de Patriarhul Ecumenic al Bisericii Ortodoxe Bartolomeu I, cu ocazia Zilei Protecţiei Mediului Înconjurător. În acest text, Patriarhul subliniază problemele ecologice din epoca noastră, descrise ca „o consecință a unei alegeri specifice a dezvoltării economice, tehnologice și sociale care nu respectă nici valoarea persoanei umane, nici sfințenia naturii.”[12] Această prezentare nu ar fi prea departe de perspectiva catolică, pentru că, prin ea, este pusă în evidență importanța persoanei umane și a naturii, care este definită „sfântă”. Importanța persoanei umane este remarcată în mai multe pasaje: „Este imposibil să ne pese realmente de persoana umană, distrugând în același timp mediul natural ca însăși temelie a vieții, subminând în esență viitorul omenirii.”[13]
Epistola merge mai departe denunțând rolul pe care omul contemporan și l-a decupat în această societate, adică un rol care îl aduce să se simtă legitimat, să facă tot cu mediul înconjurator: „Distrugerea mediului natural în epoca noastră este asociată cu aroganța umană împotriva naturii și cu relația noastră dominatoare asupra mediului, precum și cu modelul eudemonismului sau înclinarea spre lăcomie ca atitudine generală în viață.”[14] E adevărat că acest fel de reflecții critice asupra atotputerniciei omului modern sunt prezente și în enciclica romano-catolică, precum învitațiile generice spre un viitor mai bun în perspectivă secularizantă: „Viitorul aparține dreptății și iubirii, unei culturi a solidarității și a respectului pentru integritatea creației”.[15]
Totuși rămâne un accent care ne readuce la viziunea Părintelui Stăniloae, cea de o creație care este unită cu misterul creștin: „Experiența euharistică sensibilizează și mobilizează pe credincios către o acțiune ecologică în lume”.[16] Aici se vede marea diferență cu romano-catolicii: aceștia înțeleg problema ecologică drept o chestie izolată, o problemă care cere o soluție, ca fiind un fel de soluție tehnică. Se izolează problema, care se individualizează în natură și în relația ei cu omul modern și se propune soluția valorării naturii. Făcând așa, se acționează numai în dimensiunea exterioară și se pierde în vedere unitatea, care numai o religie ca Creștinismul o poate garanta. În acest sens poziția catolicilor nu este prea distantă față de cea seculară, care se exprimă însă prin logica drepturilor: drepturile animalelor, drepturile plantelor, drepturile naturii, etc.
În poziția ortodoxă, în schimb, vedem efortul de a insera problema ecologică în tradiția creștină, în care creația este un dar ca și euharestia, numai că darul creației a fost corupt încă de la căderea omului în păcat, iar darul euharistic este ceea ce vindecă corupția. Se vindecă chipul divin al omului, nu se vindecă creația, cel puțin nu în timpul istoric omenesc. Totuși logica este aceeași, pentru că numai o stare de jertfă a omului îl face pe om vrednic de darul euharistic, și totodată numai o stare de jertfă a omului și de pocăință poate împiedica distrugerea naturii. În acest mod, omul ar pierde senzația de a fi un fel de zeu pe pământ, îndreptat să exploateze tot ce este în jurul lui, având în inima ”îndreptățirii de sine și a egocentrismului – toate acestea constituind însăși cauza distrugerii mediului”.[17] Ceea ce, după părerea mea, ar fi o garanție mai mare pentru mediu, decât a înzestra natura cu drepturi umane.
Ceea ce am zis despre euharistie poate fi extins și la Tainele Bisericii în general, pentru că ele arată modul în care Duhul Sfânt acționează prin materie (apă, ulei, lemn, pâine și vin…) peste om: „Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe a subliniat că <în Tainele Bisericii, este afirmată creaţia, iar omul este întărit să acţioneze ca administrator (iconom), protector şi „preot” al creaţiei>”.[18] Este evident așadar că Biserica Ortodoxă este departe de a împărți mediul ecologic de creație și problema ecologică de misterul creștin în general: ”„Inițiativele ecologice ale Patriarhiei Ecumenice nu au fost pur și simplu dezvoltate ca răspuns sau ca reacție la criza ecologică modernă fără precedent, ci ca o expresie a vieții Bisericii, o extensie a etosului euharistic.” [19] Acestea se întâmplă pentru că Ortodoxia are o concepție a ecologiei diferită față de cea catolică și pentru care „viața Bisericii Ortodoxe este o ecologie aplicată”[20]: „Cultura ecologică a Ortodoxiei este împlinirea viziunii ei euharistice asupra creației” [21], o cultură organică și unitară, în care problema ecologică devine și o problemă antropologică și legată de mântuire.
[1] Papa Francesco, Enciclica „Laudato si”: ”è stato detto che, a partire dal racconto della Genesi che invita a soggiogare la terra (cfr Gen 1,28), verrebbe favorito lo sfruttamento selvaggio della natura presentando un’immagine dell’essere umano come dominatore e distruttore.” (2, II, 67)
[2] Papa Francesco, Enciclica „Laudato si”: ”oggi dobbiamo rifiutare con forza che dal fatto di essere creati a immagine di Dio e dal mandato di soggiogare la terra si possa dedurre un dominio assoluto sulle altre creature. È importante leggere i testi biblici nel loro contesto, con una giusta ermeneutica, e ricordare che essi ci invitano a «coltivare e custodire» il giardino del mondo (cfr Gen 2,15). Mentre «coltivare» significa arare o lavorare un terreno, «custodire» vuol dire proteggere, curare, preservare, conservare, vigilare. Ciò implica una relazione di reciprocità responsabile tra essere umano e natura. Ogni comunità può prendere dalla bontà della terra ciò di cui ha bisogno per la propria sopravvivenza, ma ha anche il dovere di tutelarla e garantire la continuità della sua fertilità per le generazioni future. In definitiva, «del Signore è la terra» (Sal 24,1)” (2, II, 67)
[3] Papa Francesco, Enciclica „Laudato si”: „Il riposo del settimo giorno non è proposto solo per l’essere umano, ma anche «perché possano godere quiete il tuo bue e il tuo asino» (Es 23,12). Così ci rendiamo conto che la Bibbia non dà adito ad un antropocentrismo dispotico che non si interessi delle altre creature.” (2, II, 68)
[4] Papa Francesco, Enciclica „Laudato si”: „Mentre possiamo fare un uso responsabile delle cose, siamo chiamati a riconoscere che gli altri esseri viventi hanno un valore proprio di fronte a Dio.” (2, II, 69)
[5] Papa Francesco, Enciclica „Laudato si”: „Oggi la Chiesa non dice in maniera semplicistica che le altre creature sono completamente subordinate al bene dell’essere umano, come se non avessero un valore in sé stesse e noi potessimo disporne a piacimento. Così i Vescovi della Germania hanno spiegato che per le altre creature «si potrebbe parlare della priorità dell’essere rispetto all’essere utili»”. (2, II, 69)
[6] Papa Francesco, Enciclica ”Laudato si”: ”Quando il cuore è veramente aperto a una comunione universale, niente e nessuno è escluso da tale fraternità”. (2, V, 92)
[7] Papa Francesco, Enciclica ”Laudato si”: ”Se riconosciamo il valore e la fragilità della natura (…) questo ci permette oggi di porre fine al mito moderno del progresso materiale illimitato”. (2, III, 78)
[8] Papa Francesco, Enciclica ”Laudato si”: ”Un mondo fragile, con un essere umano al quale Dio ne affida la cura.” (2, III, 78)
[9] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Creaţia ca dar şi tainele Bisericii”, în Ortodoxia, nr. 1, 1976 , p. 10.
[10] Ibidem, p.11.
[11] Ibidem, p.12.
[12] Patriarhul Bartolomeu I, Mesajul Sanctităţii Sale Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I cu ocazia Zilei Protecţiei Mediului Înconjurător 2018, document electronic: https://basilica.ro/patriarhul-ecumenic-in-mesajul-de-ziua-protectiei-mediului-inconjurator-viata-bisericii-ortodoxe-este-o-ecologie-aplicata/
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem.
[21] Ibidem.