În lumea contemporană și în dezbaterile din mass media, capitalismul este considerat cauza multor crize de caracter diferit, mai ales economic, social, politic. Mai rar sunt luate în considerare efectele nefaste, care cad peste om din punct de vedere psihologic și existențial, cu toate că, chiar Karl Marx vedea în capitalismul emergent, cauza unor probleme noi, care apăreau pentru prima oară în mintea omului industrializat. Acest fel de probleme existențiale erau numite de marele gânditor german și de urmașii lui „alienare”.

În particular, relația subordonată cu clasele dominante, împreună cu proprietatea privată, era considerată, ca fiind cauza alienării moderne, însă exaltată de modelul capitalist contemporan. Munca era alienantă după marxiștii, din cauza relațiilor greșite în sânul societății capitaliste. Astăzi, odată că marxismul este depașit, mulți contemporani gândesc cam în același fel. Dar pentru doctrina creștină, lucrurile stau altfel. Există o natură profundă a muncii, care merge dincolo de relațiile sociale și are legături cu metafisica: sunt componente calitative și cantitative în munca omului, și aceste două dimensiuni sunt deseori încurcate.

Pentru a înțelege mai bine acest aspect, trebuie să examinăm natura profundă a muncii, pornind de la o privire istorică și în mod particular, de la diferențele dintre modul în care este privită munca astăzi în lumea modernă, cu modul în care era privită în lumea antică.

Munca pentru omul modern și pentru omul antic

Karl Marx susținea că ființa omului nu era legată de conștiință, de spirit sau de gând, precum afirmase în general filosofia până atunci, ci legată de muncă, în sensul că omul este unicul animal, care are facultatea de a-și procura singur instrumentele pentru propria supraviețuire. De fapt, după el, munca definește omul,  nu invers.

Această concluzie, care pare a fi paradoxală și absurdă și care nu a mai fost reluată de nimeni cel puțin în acești termeni extremi, nu este deloc ceva mărginit la marxism și la filosofie sau la ideologia ei. În mod explicit sau implicit, ea aparține gândului și vieții moderne, bazat pe centralitatea economiei, a comerțului și a tehnologiei, dar și a raționalității utilitaristice.

Dacă ne uităm la lumea antică, să zicem cea a romanității, vedem că într-adevăr lucrurile stau cu totul altfel. Romanii antici nu numai nu legau natura omului de muncă sau de economie, dar nici de activitate, ci din contră de inactivitate, care pentru ei avea valoare pozitivă, pe când activitatea, comerțul și munca erau definite în funcție de prima. Romanii într-adevăr porneau de la ”otium” pentru a defini ce era omul: ce trebuia să facă înainte de toate, care era esența lui. Și otium nu era lenevia sau o generică odihnă, ci era activitatea spirituală, contemplația, dimensiunea sacrificală, liturgică, gândul, în primul rând determinat de lumea religioasă de atunci. Activitatea în schimb, era numită „negotium”, de la nec-otium, adică ceea ce nu este otium. Activitatea economică nu avea nicio treabă cu ființa omului: omul s-a născut pentru otium și se dedică la negotium numai pentru a supraviețui.

Diferența cu cultura modernă e mare. Până astăzi, evident, trebuie să se fi întâmplat ceva care a răsturnat perspectiva, și mulți văd această schimbare tocmai în cultura creștină, care ar fi dat demnitate muncii și ar fi identificat otium cu lenevia. Nu întâmplător, găsim în Biblie o concepție a muncii care pare să confirme această răsturnare: în timp ce în Vechiul Testament, în cartea Facerea, munca este prezentată drept o pedeapsă pentru căderea în păcat, în Noul Testament, Sfântul Pavel zice că „cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce” (2Tes, 3, 10), afirmând implicit valoarea muncii.

Creștinismul este aproape de muncă: însuși Iisus era un tâmplar și apostolii în majoritate erau pescari sau muncitori, dar nu nobili, și tot cu muncitori simpli avea să facă nouă religie în mare parte în primele vremuri ale sale, pentru că la clasele joase ale societății se adresa la început. Mesajul său era simplu și putea fi înțeles de orice om, chiar necultivat și era de mare mângâiere mai ales pentru cei săraci și cei nevoiași. Spre deosebire de religiile păgâne, nouă religie promova blândețea și smerenia, și promitea o răsplată în viața următoare, tocmai acelor oameni care erau aici victime ale nedreptății. În sinteză, putem să zicem că era o religie populară, care avea ca valoare munca simplă și cinstită.

După detractorii săi, Creștinismul ar fi creat cultura modernă a muncii, ca fundament al vieții omului. Munca ar fi devenit redempția omului, generând așa numita „mistica muncii”, care se explică drept obsesie pentru câștig, pentru carieră și pentru producția care compune mai ales etica burgheză. Pentru a combate această poziție, care din perspectiva noastră este greșită, se va examina fraza Sfântului Pavel, pentru a demonstra că nu era intenția lui de-a exalta valoarea muncii, dar nici a pune accentul pe cinstirea acestuia. Și va fi demonstrat că a fost în schimb protestantismul, care a creat „mistica muncii” și a contribuit la întemeierea muncii drept parte fundamentală a naturii omului. În partea finală, vor fi examinate diferite componente ale muncii în general, iar în particular se va evidenția discernământul dintre muncă și meserie.

Sfântul Pavel și cinstea muncii

Expresia Sfântului Pavel „cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce” (2Tes, 3, 10) este adusă ca dovadă de către cine vrea să învinovățească Creștinismul, să fi fost cauza obsesiei tipic moderne spre muncă și spre economie. Dar ea este adusă la fel ca dovadă de acei creștini -mai ales de area progresistă- pentru care Creștinismul a dat muncii omului o cinste, pe care în lumea clasică nu o avea, deschizând calea spre progresul omenirii. În ambele cazuri, este vorba despre relația omului cu munca, fie văzută în mod negativ, fie în mod pozitiv, pe când în lumea greco-romană, omul cinstit de muncă trebuia să scape oricum.

Problema este că fraza Sf. Pavel nu are nicio legătură cu munca omului, ci cu voința omului: Apostolul pune accentul pe cuvântul „vrea” și nu pe cuvântul „să muncească”, așa că nu este etica muncii să fie exaltată, ci voința omului de a fi ascultător și disciplinat, de a renunța de bună voie la pierderea de timp, la distracții inutile, care risipesc mintea și o duc spre o viață îndepărtată de Dumnezeu și de virtuțiile creștine.

Pentru a înțelege acestea, trebuie să examinăm în întregime conceptul Sf. Pavel, analizând toate frazele ce preced concluzia surprinzătoare, care reprezintă punctul culminant al fragmentului: „Vă poruncim, fraţilor, în Numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă îndepărtaţi de orice frate care trăieşte în lenevie şi nu după tradiţia pe care aţi primit-o de la noi! Voi înşivă ştiţi că trebuie să urmaţi exemplul nostru; noi n-am fost leneşi, când am fost la voi, n-am mâncat pâinea nimănui fără s-o plătim, ci, cu trudă şi muncă grea, am lucrat zi şi noapte, ca să nu fim o povară pentru niciunul dintre voi. Şi aceasta nu pentru că n-am avea acest drept, ci ca să fim un exemplu pe care să-l urmaţi. Atunci, când eram la voi v-am dat această poruncă: „Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce.” Auzim, însă că unii dintre voi trăiesc în lenevie; ei nu lucrează nimic şi sunt sâcâitori. Unor astfel de oameni le poruncim şi îi încurajăm în Domnul Isus Hristos să-şi mănânce pâinea, lucrând în linişte.” (2Tes 3, 6-12).

Sfântul Pavel pune accentul înainte de toate pe lenevie, nu pe munca în sine: prin muncă omul scapă de lenevie și se întărește în spirit. Dar nu numai: muncind, un frate creștin nu va reprezenta o povară pentru un alt frate. Iată că munca omului, nefiind un scop, devine un instrument spiritual pentru sine și un ajutor pentru aproapele, așa că, dobândește un rol spiritual și moral. Dar în sine, nu are nicio valoare. Munca nu dă cinste omului, ci îl ajută să nu mai fie sâcâitor, agitat, distras de ispite, așa că toată această perioadă se termină cu fraza „lucrând în liniște”, unde centrul atenției trebuie pus pe „liniște”, nu pe verbul „a lucra”.

Prin lucru, omul dobândește disciplină și forță spirituală, sens de datorie și de responsabilitate și îi permite să fie autonom și implicit mai tare în parcursul său spiritual. Munca rămâne pedeapsa dată omului de Dumnezeu, dar având credință în El, prin Pronia Lui, se poate folosi spre bine, ca și o formă de asceză. Dar munca este văzută în sens instrumental. Munca nu poate avea nicio valoare în sine, pentru că rămâne o pedeapsă, adică are în sine o amprentă negativă.

Nu există nicio exaltare a muncii drept capacitate a omului de a produce, de a transforma, de a face, în etica Sf. Pavel. A munci, pentru el, înseamnă a suporta nenorocirile vieții cu răbdare și cu credință, ceea ce nu este admisibil pentru etica modernă, după care, munca are o valoare în sine, observându-se o mare diferență de perspectivă.

Dar nici nu există intenția de a da muncii o demnitate, pe care nu  o avea în lumea romană, fiind aceea o prerogativă a sclavilor (mai ales, daca e vorba de muncă manuală). E adevărat că Sf. Pavel nu condamnă munca manuală în sine, nu o reduce la dimensiunea sclavilor, la ceva de care omul cinstit e mai bine să nu se atingă, precum era în mentalitaea greco-romană. Dar e și adevărat că nu vede munca drept ceva care dă demnitate omului, precum este înțeles în perspectiva modernă progresistă, ci mai degrabă se întâmplă invers, omul cinstit dă demnitate muncii. Și în acest caz, a fi cinstit înseamnă a-ți pune încrederea în Dumnezeu, a cărui Pronia poate folosi un rău, adică munca, spre bine.

Nu este munca în sine, ceea ce este de folos pentru om, în concepția Sf. Pavel, ci o activitate sănătoasă, care să poată disciplina mintea omului din punct de vedere spiritual. A munci, în sine, nu înseamnă nimic: lumea, (așa cum este astăzi, și cum – cu siguranță – era și în vremea Apostolului neamurilor), e plină de oameni care muncesc din dorința obținerii bogăției și a succesului material… Putem să credem că Sf. Pavel ar fi lăudat astfel de oameni? Chiar și păgânii țineau în mare considerație cursus honorum, adică parcursul carierei în politică și administrație publică: cum s-ar fi exprimat Sf. Pavel față de această mentalitate? Decât o muncă numai aparent cinstită, care ascunde sete spre câștig și prestigiu personal, eu cred că Sf. Pavel ar fi lăudat beneficiile unui ”otium” activ orientat spre cunoaștere și spre apropierea de Dumnezeu.

Rolul Protestantismului

Oricum, ceea ce contează din punct de vedere istoric, este că Creștinismul în sine nu era îndreptat spre idolatrizarea muncii; dar până la un anumit punct, pentru că există o confesiune creștină, care într-adevăr pare orientată spre lauda muncii. În secolul XIX, sociologul german Max Weber, în celebra sa opera „Etica protestantă și spiritul capitalismului”, a pus în evidență legătura existentă între protestantism și capitalism și indirect munca înțeleasă în epoca modernă.

Totuși o relație directă între esența omului și muncă, se poate vedea în multe forme din interiorul protestantismului. Întemeiatorul confesiunii protestante, Martin Luter, a exaltat noblețea muncii și acest optimism reiese din multe citate din operele sale.

Iată unele:

Nimeni nu moare din muncă; ci în schimb lenevia și lipsa de ocupație strică trupul și viața; omul într-adevăr s-a născut pentru a munci, precum pasărea pentru a zbura.

Omul trebuie și poate să muncească și să facă ceva […], pentru că dacă nu muncește, Dumnezeu nu-i dă nimic.

Viața nu e odihnă, ci transformarea a ceea ce e bun în mai bun.

Trebuie să avem conștiința bucuroasă când ne gândim la meseria noastră și să conștientizăm că opera noastră face mai mult, decât acea persoană, care ar fi putut întemeia toate mănăstirile și ar fi putut administra toate ordinele religioase; chiar dacă meseria aceasta este cea mai mică dintre muncile domestice.

Munca în sine este bucurie.[1]

Multe sunt pasajele din care observăm, într-un mod cât se poate de evident, un spirit departe de cel creștin, dacă nu, cu totul incompatibil. Că omul s-a născut pentru a munci și că munca în sine e bucurie, sunt expresii mai degrabă ale unui spirit mercantil și burghez în rapidă creștere, decât creștin. Și a lăuda transformarea a ceea ce e bun în ceva și mai bun, este un imn al progresului, dar și un adevărat blestem teologic, pentru că bunătatea lumii este pecetluită de Dumnezeu și nu poate fi ameliorată nicidecum, decât cu o iluzie demonică.  Aici găsim amprenta modernității, care-l vede pe om mai mult un individ, decât o persoană, deci mai mult închis în muncă și în progres, decât deschis spre transcendență.

Cu toate acestea, protestantismul merge și dincolo de scrierile lui Luther. Prin eliminarea faptelor bune și păstrarea exclusivă a credinței, protestantismul nu poate să găsească altă confirmare în aprecierea lui Dumnezeu, decât în succesul material: astfel, încrederea oarbă în muncă și succes este ca un termometru pentru a măsura posibilitățiile de mântuire ale omului. Religia rămâne abstractă: fără fapte bune, fără sfinți, fără Biserică, fără imagini, fără filosofie, singura realitate concretă este munca, desfășurată într-un timp eshatologic care, redus numai la promisiunea lumii viitoare, devine sens al progresului.

În protestantism se declanșează un proces, care mută centrul omului de la fapte religioase la fapte pur materiale legate de muncă și economie: profesia devine o misiune și nu e intămplâtor, dacă în țările anglo-saxone, astăzi, se vorbeşte despre „mission”, atunci când un om ia în considerare munca sa -mai ales de tip înalt- într-o optică foarte amibitioasă.

Fără monahism, fiecare protestant este un monah, un mistic. Acest fapt a avut consecinţe mai însemnate în viața lucrului și a muncii. Protestanții corectează setea de plăcere și de viață mondană a omului, nu printr-o asceză lungă și ostenitoare, ci dintr-o dată, individualizând în cheltuirea banilor mijlocul cel mai comun pentru căderea în păcat. Așa că, protestantul renunţă la folosirea lor și îi reinvestește, într-o forma de jertfă, de sacrificiu. Cu această renunțare laică a lumii se generează un fel de „asceză profană”, care după mulți savanți, ar fi fost la baza mentalității capitaliste.

Munca, legată de câştig, devine valoare în sine și își pierde relația cu bucuria. Pronia lui Dumnezeu poate transforma până și păcatul spre folosul omului. Astfel, chiar o pedeapsă ca și munca poate deveni o bucurie. În acest mod se putea odinioară munci, chiar cântând sau fluierând (ceea ce astăzi, însă, nu se mai întâlnește). Dar dacă munca devine o formă de asceză, ea dobândește o seriozitate și o asperitate de care omul nu poate scăpa. Protestantismul, deci, dobândeşte o morală mistică de zi cu zi, severă, seacă, gri, care duce la exaltarea muncii, a parcimoniei, a disciplinei.

Protestanții nu mai pricep care este diferența dintre lucrare și muncă: munca se face împinși de datorie, pentru a vieţui din punct de vedere material, în schimb, lucrarea se face din pasiune spre realizarea omului. Munca e necesară, lucrarea nu. Dar dacă tot devine o formă de asceză, pentru faptul că sunt şterse faptele bune, devine necesar precum este mântuirea pe plan spiritual: devine o muncă și nu mai este loc pentru lucrarea proprie. Astfel munca devine o misiune ca în țările anglo-saxone.

Diferitele planuri ale muncii

În capitolul precedent am menționat diferența care există între muncă și lucrare. Apropo de confuzia Reformei protestante și de reducția acestora la muncă ca singur element din viața omului. Este important să înțelegem diferitele dimensiuni ale muncii, pentru că ea este un element esențial din viața omului și a le încurca, înseamnă a aduce omul pe un plan greșit din existența sa. Pentru a înțelege mai bine aceste planuri, poate fi de folos constituția pastorală romano-catolică „Gaudium et spes” din anul 1965 alcătuită pentru Conciliul Vaticanului II. Importanța acestei lucrări se reflectă prin conținutului său, deoarece sunt explicate multe aspecte ale vieții moderne, inclusiv muncă:

„Barbații și femeile, într-adevăr, care pentru a-și procura hrana pentru sine și pentru familie exercită munca proprie, furnizând servicii convenabile societății, pot crede cu bună dreptate că prin munca lor, ei prelungesc opera Creatorului, pot fi de folos fraților lor și dau o contribuție personală la realizarea planului providențial al lui Dumnezeu în istorie.” [2]

Vedem că constituția pastorală înfruntă tema muncii pe diferite planuri: munca este o dimensiune a vieții omului, care se dezvoltă pe plan material și pe plan spiritual. Pe plan material este un mijloc pentru a-și procura o susținere pentru sine și pentru familia proprie și acesta este scopul cel mai evident al muncii. Dar este și o formă de colaborare în sens social sau comunitar, pentru că munca oamenilor permite unei societății să existe prin diferențierea sarcinilor.

Dar există și un plan spiritual căruia munca îi aparține: munca permite omului să creeze, pentru că acesta prelungește opera lui Dumnezeu și îi permite să devina un fel de creator pe pământ. În ce mod omul crează când muncește? Pur și simplu, când o face cu iubire pentru a construi ceva bun, ceva frumos, într-un mod cât se poate de detașat și indipendent de necesitățiile materiale de câștig. Este, în sinteză, dimensiunea artizanală a muncii, care, nu întâmplător, conține în etimologia sa prefixul „art” care trimite la artă, la frumusețe și la calitate.

Următorul pasaj, tot din acest document, prezintă și explică munca în aceeași optică, punând un mai mare accent pe ajutorul dat celorlalți, la care omul ajunge, săvârșind lucrarea sa, însă nu pentru câștig, nici pentru calitate în sine, ci pentru a oferi un serviciu aproapelui pentru folosul lui. E vorba, deci, despre componenta spirituală a muncii, care cere o dedicație aproapelui cu iubire. Pasajul pe care îl vom citi are și caracteristica de a pune munca umană în legătură cu persoana, deci implicit se afirmă că munca nu are numai valoare materială, ci și spirituală:

„Această muncă, într-adevăr (…) purcede direct de persoana care imprimă în natură aproape pecetlea sa și o supune voinței sale. Prin muncă omul furnizează în mod obișnuit hrana sa și a rudelor sale, comunică cu ceilalți, oferă un serviciu oamenilor, fraților săi și poate practica o milă adevărată, colaborând activ săvârșirii divinei creației”. [3]

Există așadar o muncă interioară și o muncă exterioară. Munca exterioară este munca obișnuită, care are scopul de a furniza hrană și ceea ce este necesar pentru supraviețuirea omului, a societății. Munca exterioară are implicit în sine dimensiunea socială, pentru că supraviețuirea omului și îmbunătățirea vieții sale, solicită neapărat o extindere colectivă, care se va răsfrânge și pentru folosul celorlalți (este de precizat, că ajutorul social nu este iubirea pentru aproapele, care aparține dimensiunii interioare).

Dar există și o muncă înțeleasă în sens interior, care este partea spirituală a muncii. Ea poate fi, precum este indicat de Sfântul Pavel în epistola către Tesaloniceni, modul în care, prin muncă, se exprimă iubirea pentru aproapele, refuzând a fi o povară pentru el. Dar munca poate fi de fapt și o formă de asceză, precum a fost înțeleasă din toate timpurile în viața monahală creștină, folosindu-se de duritatea muncii ca formă de elevare și de purificare a păcatelor. Însă, acestea sunt cazuri extreme, pentru că în viața de zi cu zi munca poate fi înțeleasă în sens spiritual, într-un mod mult mai simplu: munca drept meserie, exprimată mai ales în dimensiunea sa artizanală, unde muncitorul lucrează nu pentru câștig, ci pentru bucuria de a vedea un produs bun, frumos și făcut bine.

E clar că dimensiunea exterioară a muncii este singura, care este luată în considerare în lumea de astăzi: marcarea unui accent exagerat pe dimensiunea economică a vieții, munca este redusă la producție de bunuri și la comerț. Este evident că în aceste condiții, valoarea care susține munca, nu mai poate fi de tip calitativ -a face un produs bun- ci numai cantitativ, pornind de la premisa că un om care lucrează mult, câștigă mult, devine un model. Dacă se întâmplă ca produsele de astăzi să fie de bună calitate, această calitate se datorează exclusiv faptului că un produs bun se vinde mai ușor, decât unul prost.

Munca înțeleasă ca meserie este munca din punct de vedere calitativ și totodată cantitativ, care nu se exclude reciproc și care dau posibilitatea omului, inimii sale și minții sale, să-și exprime inteligența, care nu se bazează numai pe eficiența tehnică a produsului, ci pe utilitatea, pe frumusețea și pe durabilitatea în timp.

Munca drept meserie este o prelungire a personei, care literal poate -dacă vrea-  să-și pună inima în produsul său, unde „produsul” poate fi cultural sau spiritual. Din acest motiv, omul simte că ceea ce face îi aparține, se leagă de acesta, confecționându-l din iubire. În lumea automatizată, este greu să te legi de un produs, chiar dacă omul își dorește. Meseria permite omului să creeze, mai mult decât să producă și creând ia o scânteie de la Dumnezeu. De aceea simbolismul antic era plin de elemente luate din lumea artizanală: ajunge numai să ne gândim la alchimie, la ezoterism, la masonerie.

Când folosim expresia „a face bine un lucru” putem pune accentul pe termenul „a face” sau pe termenul „bine”.  Primul desemnează mai degrabă latura cantitativă, cel de-al doilea în schimb, latura calitativă. Ambele sunt valide și trebuie să fie armonizate împreună. Așa este în meserie, unde „a face bine” reprezintă scopul ultim al meseriei și nu prea se diferențiază de „a mânca bine”, „a gândi bine” sau „a trăi bine”, pentru că accentul este pus pe binele, care se află în centrul tuturor.

Considerații finale

În sfârșit, reluând subiectul de la început, este necesar ca creștinii să poată deosebi munca exterioară, munca interioară sau meseria. Riscurile sunt legate de aspectele de extremizare tipice din lumea modernă. Aprecierea muncii poate aduce la forme de individualism. care aparțin mai degrabă de mentalitatea protestantă prin exaltarea carierei și a succesului material.

În schimb, critica spre dezumanizarea muncii de astăzi, lipsită de viață și mecanică, care este percepută în mod corect ca fiind departe de spiritualitatea creștină, poate aduce o condamnare a relației sociale de exploatare în stil socialist sau marxist: aceasta nu este greșită în sine, dar nu este suficientă pentru o critică crestină. Dezumanizarea muncii nu vine numai de la exploatarea capitalistică, ci mai ales din natura munci cantitative și tehnologice, care nu mai au nicio relație cu metafizica, ci numai cu producția materială și cantitativă.

Această abordare spre muncă este percepută de omul contemporan ca profund dezumanizată, dar nu este ușor a înțelege motivul real. De obicei, este luată în considerare viziunea marxistă a exploatării omului, care este mai accesibilă omului modern, fiind o teorie cu totul materialistă. Este foarte greu să înțelegem că meseria veche avea rădăcini metafizice, pentru că cultura modernă nu admite metafizica drept realitate adevărată. Rezultatul este că creștinii cred că e normal a combate stresul prin rugăciune, pe când după mine ar fi mai de folos să înțelegem că un anumit fel de stres nici nu ar trebui să existe, decât cel mult pentru conducatori și cârmuitori, desigur nu pentru un angajat sau un normal vânzător.

Din acest motiv, discernământul între muncă și meserie poate fi foarte important pentru un creștin mai ales într-o vârstă tânără, înainte de a începe viața profesională, pentru că îi poate îndruma viața într-un mod mai corect spre Dumnezeu.


 

[1]             C. Pozzoli (curatore), Lutero – Breviario, edit. Rusconi, Milano, 1996, pag. 60.

              E vorba de o colecție de citate ale lui Luther, extrase din scrisele sale, din operele sale și din câteva omilii ale sale.

              -Nessuno muore di lavoro; e invece l’ozio e la mancanza di occupazione rovinano il corpo e la vita; l’uomo infatti è nato per lavorare, come l’uccello per volare.

              -L’uomo deve e può lavorare e fare qualcosa […], perché se non lavora Dio non gli dà nulla.

              – La vita non è riposo, ma trasformazione del buono in meglio.

              -Dobbiamo attenerci con lieta coscienza al nostro mestiere, e sapere che con la nostra opera facciamo più di chi avesse fondato tutti i conventi e retto tutti gli ordini; anche se è il più piccolo dei lavori domestici.

              -Il lavoro in sé è gioia.

[2]             Gaudium et spes, Cap. 59: „Gli uomini e le donne, infatti, che per procurarsi il sostentamento per sé e per la famiglia esercitano il proprio lavoro in modo tale da prestare anche conveniente servizio alla società, possono a buon diritto ritenere che con il loro lavoro essi prolungano l’opera del Creatore, si rendono utili ai propri fratelli e donano un contributo personale alla realizzazione del piano provvidenziale di Dio nella storia.”

[3]             Gaudium et spes, Cap 67: „Tale lavoro, infatti, sia svolto in forma indipendente sia per contratto con un imprenditore, procede direttamente dalla persona, la quale imprime nella natura quasi il suo sigillo e la sottomette alla sua volontà. Con il lavoro, l’uomo provvede abitualmente al sostentamento proprio e dei suoi familiari, comunica con gli altri, rende un servizio agli uomini suoi fratelli e può praticare una vera carità e collaborare attivamente al completamento della divina creazione.”