Împreună cu celelalte confesiuni creștine, adică cea romano-catolică și cea protestantă, de mulți zeci de ani Biserică ortodoxă încearcă refacerea unității Bisericii creștine precum a fost cunoscută în primul mileniu. Și cadrul în care se caută această cale este cel al ecumenismului, anume contextul de întâlnire între reprezentanții din diferitele confesiuni creștine, care încearcă să meargă dincolo de împărțirile confesionale în spațiu creștin.
Metoda prin care diferitele confesiuni încearcă sa dobândească acest obiectiv este cea a dialogului teologic sau cel puțin aceasta este condiția la care Biserica trebuie să fie deschisă în principiu: „Biserica Ortodoxă a fost dechisă dialogului în vederea refacerii unităţii văzute a Bisericii”. [1] Dialogul și ecumenismul sunt strâns legate: „Ecumenismul actual are nevoie de continuarea dialogurilor interconfesionale care de fapt dau consistenţă şi conţinut acestuia. Un ecumenism fără dialog nu se poate concepe, cum nu se poate concepe o Biserică închisă în sine, suficientă şi intransigentă.” [2]
De altfel, și Sinodul de la Creta a afirmat clar necesitatea deschiderii spre dialogul teologic pentru Biserica Ortodoxă: „Ea (Biserica Ortodoxă) are o abordare favorabilă, atât din motive teologice, cât şi pastorale, faţă de dialogul teologic la nivel bilateral şi multilateral cu ceilalţi creştini şi, de o manieră mai generală, faţă de participarea la Mişcarea Ecumenică contemporană, având convingerea că pe calea dialogului ea aduce o mărturie dinamică a plenitudinii adevărului în Hristos şi a comorilor sale duhovniceşti tuturor celor care se află în afara ei, cu scopul de a netezi calea spre unitate.” [3]
E bine să precizăm că „ecumenismul promovează (…) dialogul în termeni de egalitate” [4] între părți, în așa fel încât unitatea Bisericii să decurgă spontan, ci să nu caute o convertire sau o purtare agresivă.
Această abordare pozitivă față de dialogul ecumenic și interconfesional trebuie judecată în relație cu istoria și Tradiția Bisericii, așadar este important a examina, dacă dialogul face parte din creștinism și are o bază spirituală adevărată sau este o inovație recentă care nu găsește nicio temelie în istoria Bisericii. Și în acest ultim caz, adică în cazul în care dialogul nu face parte din istoria Bisericii, deci nu este întemeiat din punct de vedere spiritual, trebuie să vedem de ce și să aplicăm discernământul creștin, pentru a deosebi ceea ce este creștin, de ceea ce nu este, fiind o inovație recentă de care trebuie să ne apărăm. Precum se întâmplă de mai multe ori în aceste cazuri, s-ar putea genera o confuzie între dialogul adevărat creștin și eventualul echivalent al său modern, prin care s-ar putea strecura în Tradiția Bisericii idei care nu au de-a face cu sensibilitatea creștină, aducând Biserica spre o direcție greșită.
Dialogul ecumenic în relație cu istoria Creștinismului
Într-adevăr citind Biblia, nu se poate ignora faptul că dialogul este prezent de la început ca un instrument de legătură între om și Dumnezeu. În Vechiul Testament, Dumnezeu dialoghează cu protopărinții, cu Avram, cu Iacob, cu Moise, cu prorocii, cu Iov, și toate personajele care în mod generic sunt indicate ca profeți în Tradiția creștină: „Dialogul aparţine prin excelenţă creștinismului, a fost introdus și sfinţit în viaţa omului de Creatorul Însuși. <Veniţi să stăm de vorbă> (Isaia 1: 18), zice Dumnezeu făpturii Sale. Cultul nostru, de altfel, este un dialog continuu între Făcător și făptura Sa pentru mântuirea omului.” [5]
Același lucru se întâmplă în Noul Testament, mai ales în Evanghelie, care se poate considera un dialog neînterupt între Hristos și ucenicii săi, dar și cu oamenii simpli, pentru a întemeia Vestea Bună care continuă ca misiune și astăzi: „Misiunea lui Dumnezeu (missio Dei) nu are nici limite, nici graniţe; ea s-a adresat şi a fost pusă în lucrare pentru întrega umanitate şi pentru întrega creaţie, de-a lungul istoriei. Pildele lui Iisus despre samarineanul milostiv şi despre oi şi capre, ca şi dialogul cu femeia sirofeniciană sunt relevante în acest sens. Apologeţii Bisericii din primele veacuri , pe fondul dialogului cu oamenii din timpul lor, au continuat să dezvolte această idee.” [6]
Totuși eu cred, că există o diferență între dialogul în sens ecumenic și dialogul între Dumnezeu și om. Dialogul ecumenic este un tip de dialog raționalist în care părțile sunt la același nivel într-o condiție de egalitate, pe când dialogul biblic îl are pe Dumnezeu ca subiect principal, care îi comunică omului un adevăr spiritual. Dar chiar când Hristos stă în dialog cu femeia samarineană, de pildă, sau cu femeia cananeancă și în aparență nu comunică nimic, stă la același nivel cu oamenii, intr-adevăr folosește această purtare într-un mod instrumental pentru a arăta răbdare și smerenie, coborându-se la nivelul pacătoșilor, pentru a-i ridica mai târziu la nivelul Lui. E vorba, așadar, de două feluri de dialog diferite.
Și nici nu se poate nega, că dialogul face parte din istoria și esența Bisericii în toate formele ei, mai ales în relația dintre cler și credincioși: „În cazul Bisericii, dialogul dintre ierarhia sacramentală şi popor nu este doar important sau auspicabil, ci pur şi simplu constitutiv. Altfel spus, Biserica întemeiată de Mântuitorul Hristos este icoana dialogului dintre cer şi pământ, dintre dumnezeiesc şi omenesc, dintre har şi lucrare.” [7]
Dar mai ales în domeniul liturgic reiese importanță dialogului în interiorul Bisericii dintre preot și popor, care împreună compun o dialectică asemănătoare cu cea care există între om și Dumnezeu: „Aşa cum laicii nu pot săvârşii de unii singuri Liturghia, tot astfel nici slujitorii sfinţiţi nu o pot celebra în absenţa laicilor. Acesta este sensul profund al dialogului liturgic dintre strană şi altar, dintre rugăciunea mijlocitoare a preotului şi amin-ul parohienilor.” [8] Dar relația dintre preotul și laicii, de pildă, o regăsim în cea dintre credinciosul pocăit și duhovnic, în care dialogul este partea esențială pentru a înțelege dinamica păcatelor creștinilor, dar și pentru a construi parcursul de vindecare de patimi și de întărire a vieții creștine.
Totuși și în acest caz, trebuie să fim atenți și să deosebim diferitele forme de dialog, pe care deja le-am văzut mai înainte. Dialogul care se desfășoară în interiorul Bisericii, se asemenea mai degrabă cu cel care există între maestru și ucenic: aici, un adevăr dovedit într-o tradiție spirituală este comunicat celui care vrea să-l învețe, abordare foarte diferită de dialogul raționalist, în care părțile sunt la același nivel și discută, respectându-se într-un mediu relativist.
E adevărat deci, că dialogul ecumenic exista și în trecut, dar e vorba despre ceva diferit față de ceea ce vedem în zilele noastre: „Susţinătorii dialogurilor afirmă că acestea nu sunt ceva nou în istoria Bisericii. Atât Apostolii, cât și unii dintre Părinţii Bisericii – precum Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Chiril, Luminătorul slavilor, Sfântul Grigorie Palama și alţii – au intrat în contact și în dialog cu oameni de alte convingeri religioase, au organizat întruniri interreligioase cu iudei și idolatri din vremea respectivă și, prin urmare, întrunirile și dialogurile interreligioase de azi nu sunt ceva nou, ci o continuare a acelora.” Totuși „dialogurile Sfinţilor Apostoli și ale Sfinţilor Părinţi nu au nicio legătură, nici măcar îndepărtată cu ceea ce se întâmplă astăzi. (…) Părinţii biciuiau prin cuvinte dumnezeiești înșelarea idolatră reprezentată de iudei și musulmani. Ei nu făceau concesii și compromisuri.” [9]
În concluzie, putem să afirmăm că dialogul ecumenic de astăzi aparține mai probabil lumii moderne, iluministe și raționaliste, decât lumii creștine. Este lumea liberală și mercantilă, care a dezvoltat în secolele din urmă tendința de a dialoga în poziții de egalitate și de respect, fără să se ajungă deseori la o oarecare concluzie. Și nu întâmplâtor, invitațiile de a desfașura aceste forme de dialog, vin de obicei din medii protestante, care sunt cele mai apropiate din punct de vedere cultural cu cei liberali. În ceea ce privește mediul creștin primar, deci, nu e greșit a afirma că dialogul a fâcut parte din acea cultură, dar trebuie precizat, că de obicei era vorba despre formele de comunicare care căutau convertire, dar nu respectau deloc poziția adversarului, precum se întâmplă în dialogurile de astăzi.
Logos ca baza spirituală a dialogului
Nu putem înțelege ce înseamnă dialog, fără să înțelegem ce înseamnă „logos”, cuvântul din care provine: διάλογος este un cuvânt grecesc, antic, care derivă de la διά+λόγος, adică ceea ce este „între logos”, unde λόγος este cuvânt, rațiune, adevăr. În acest sens, logos este absolut pentru că afirmă ceva care nu se schimbă, pe când dialogos este relativ, pentru că se face între doi. În acest sens, numai logos-ul are o natură spirituală reală, iar un dialog se poate porni numai pe baze sigure, adică numai când logosul, ca adevăr creștin, este bine întemeiat.
Deci putem să afirmăm că logos este divin, dialogos este uman. „Dialogos” este un logos între doi, legat de o dualitate, care așadar e lipsit de o dimensiune unitară definitivă, deoarece nu este contemplată o realitate transcendentă, anume un logos care să rămână ca atare. Dialogul se naște între doi și rămâne între doi: este un logos care trece în continuare de la un interlocutor la celălalt.
Dialogul este un instrument și nu poate aduce în sine la o vreo înțelegere. Pentru acest motiv, e dificil a ajunge la un adevăr definitiv numai prin dialog. Adevarul este din logos, nu din dialogos, iar dialogos poate fi sterp, dacă este bazat pe poziții de egalitate și de respect: pentru ca dialogul să fie roditor, trebuie să fie întemeiat pe un logos conștient și profund, motiv pentru care dialogurile ecumenice trebuie să fie întemeiate pe adevărurile ortodoxe din Tradiție.
Din acest motiv, nu este zadarnic, nici rău dialogul creștin în sine. După cum am văzut, toată Scriptura și Tradiția s-au folosit de dialog ca un instrument esențial pentru dezvoltarea spirituală a omului fața de Dumnezeu. Important este a interpreta sensul dialogului în mod corect și să nu cădem în ispita relativismului, prin care dialogul devine mai degrabă un instrument de golire, decât de împlinire a adevărului.
Platon și dialogul
Dialogurile lui Platon arătă un Socrate care, cu arta dialecticii, ajunge la recunoașterea unui singur adevăr, care întrece dualitatea originară. Susținatorii ecumenismului văd aici o confirmare, pentru căutarea unității Bisericii prin dialog. Totuși acest adevăr unitar, care rezultă la sfârșitul dialogurilor platonice, nu este altceva decât recunoașterea poziției lui Socrate din partea adversarului, un fel de recunoaștere sau amintire a adevărului.
Deci pozițiile în dialogurile platonice nu sunt deloc paritare, pentru că este într-o parte -Socrate- care conduce și în cealaltă în care urmărește. De fapt, e vorba despre o relație între maestru și ucenic camuflată de dialog, în care un interlocutor are cunoștința adevărului. Este asemănătoare cu o conversiune, nu prea departe de cea creștină, pentru că din cele două poziții originare, rămâne numai una.
În schimb, în dialogurile din prima perioadă, vedem că interlocutorii se apropie mai mult de poziții de egalitate și nu întâmplâtor dialogurile sunt aporetice, adică nu ajung la adevăruri definitive, ci rămân fiecare cu ideile lor. Tehnica dialectică pură este în sine aporetică, pentru că este un instrument și nu are în sine niciun adevăr, niciun conținut.
În sinteză, când dialogurile ajung la un adevăr, nu avem un dialog adevărat (de poziții de egalitate) și când avem un dialog adevărat egalitar, nu se ajunge la un adevăr. Niciodată nu se întâlnește situația în care un dialog adevărat, de poziții de egalitate, să ajungă la un adevăr unitar și definitiv.
Dialog ecumenic: un adevăr fără convertire
În cazul ecumenismului, acesta îsi propune să pregătească țăranul pentru a ajunge la un adevăr unitar, comun la toate confesiunile, dar fără o reală convertire, ci găsind o rădăcină comună, spirituală. Pentru a ajunge la acest obiectiv, ecumenismul se încredințează pe dialogul teologic, cu care țintește să construiască din nou unitatea Bisericii: „Potrivit declaraţiei oficiale a Patriarhiei Ecumenice, făcute în urmă nu cu mulţi ani, Biserica Ortodoxă, având deplina conștiinţă atât a identităţii, cât și a răspunderii sale, a ales dialogul teologic constructiv cu celelalte Biserici și confesiuni creștine pentru promovarea credibilă a ortodoxiei în restul lumii creștine”. [10]
Problema este că dialogul în sine nu poate construi nimic, dacă pornește de la poziții egalitare, în care nimeni nu are preponderanță, precum în schimb se întâmplă la Platon. Dialectica, în sine, nu este în stare să caute adevărul fără să se folosească de maieutică, cu care unu dintre cei doi interlocutori încearcă să-l aducă pe celălalt la o amintire pierdută. Această abordare socratică, însă nu poate porni de la o poziție de egalitate, în care ambele poziții au aceeași demnitate, pentru că, dacă ar fi așa, ar fi mai degrabă aporetic: „Dialogul presupune recunoaştere reciprocă, semnifică disponibilitatea de a reconcilia şi dorinţa de a trăi împreună. Un proces de dialog generează încredere şi permite mărturia reciprocă şi, astfel, poate fi o cale de tămăduire.” [11]
Singurul rezultat ar fi un compromis, dar ar fi un expedient tehnic care nu ar fi mulțumitor pentru nimeni. Acesta nu ar avea caracter definitiv, deoarece compromisul ar fi ales după criteri pur omenești și filosofia rațională se schimbă foarte ușor, iar după cum arată filosofia modernă, nu poate ajunge niciodată la un adevăr definitiv: „Orice dialog ţine de nucleul lucrării pastorale a ortodoxiei și are caracter misionar. Este o chemare la unitatea în Hristos, adică la unitatea în dreapta credinţă. Dacă scopul nu este „unitatea în credinţă și împărtășirea Duhului Sfânt”, ci se alunecă în compromisuri, indiferent care ar fi acestea, nu poate fi caracterizat drept <Dialog întru adevăr>”. [12] Și în plus nu ar putea să fie ales în principiu de către Biserica. ”Dialogurile întreprinse de Biserica Ortodoxă nu implică niciodată compromisul în materie de credință.” [13]
Dialectica, adică arta dialogului, este aporetică în sine, și nu poate aduce la nicio unitate decât parțială sau temporară, deci o falsă unitate, niciodată definitivă și completă. Dialogul, din contra, împarte adevărul, dacă este dialog în egalitate, pentru că creează polemici, împărțiri și facțiuni. Nu întămplâtor Biserica nu este întemeiată pe dialog, ci pe autoritate și a avut puține frăgmentări în istoria sa, păstrând metafizica și dogmatica într-un mod destul de întreg în decursul timpului și până astăzi. Din contra, filosofia modernă s-a schimbat foarte mult în ultimele secole: instituțiile statale parlamentare s-au dovedit mereu foarte instabile de când există parlamentarismul, adică din jumătatea secolului 1800, permițând multor regimuri autoritare să preia puterea.
Totuși mai există în Biserică mulți care confundă dialogul, care este între egali și care aduce la dezbinări, cu Logos-ul, care este spiritual, subordonat și aduce la iubire. Numai cel de-al doilea face parte din istoria Creștinismului și merită să fie folosit. Primul este periculos, chiar dacă nu atinge direct vreo dogmă și pentru acest motiv pare mai ușor de înfruntat: „Această participare ortodoxă la dialog intercreștin nu poate fi considerată ca atitudine eretică, deoarece dialogul între creștini nu este o dogmă de credință, ci o atitudine de cooperare între creștini, în locul polemicii pline de ură confesională și al confruntării violente, care din nefericire, s-au manifestat secole de-a rândul, în istoria creștinismului.” [14]
Sigur a vorbi cu alte confesiuni creștine nu e erezie, dar a le pune pe același plan este, iar dialogul ecumenic are nevoie de această parificare. Cooperarea între creștini are sens numai dacă este iubire profundă în Duhul Sfânt: în acest mod, toate diferențele confesionale sunt depășite în Duhul, precum a fost în primele secole creștine, când mulți eterodocși (subordinațianiști, milenariști, montaniști, etc) erau considerați cu totul creștini. Dar era vorba despre vremuri diferite și noi nu suntem siguri, dacă astăzi noi mai avem acea profunzime spirituală, care permite o depășire reală a diferențelor.
Pentru acest motiv, din mai multe părți se afirmă că dialogul aduce la dragoste, ceea ce este corect, precizând să fie logos, mai mult decât dialogos, subiectul unificator. În acest sens, dragostea devine condiția necesară și preliminară a dialogului: „Consiliul (adică: Consiliul Ecumenic al Bisericilor) este un instrument necesar şi folositor în faţa problemelor sociale şi etice când ajută bisericile (…) să reînnoiască angajamentul de a sta împreună pentru a susţine dragostea reciprocă, căci dragostea este esenţială pentru a dialoga în libertate şi încredere.” [15]
Dar dragostea poate fi vazută ca condiție suficientă pentru dialogul și pentru teologia care derivă: „La dorinţa imperativă a Vaticanului, dialogul se desfășoară nu pe baza unor criterii teologice, ci în climatul <dialogului dragostei>, care <trebuie să continue și să se extindă>.”. [16]
Totuși e bine să remărcăm că dragostea și dialogul nu prea se conciliază. Dragostea e smerită, se supune de bună voie, se arată blândă și caută binele celuilalt. Dialogul, în poziție de egalitate în schimb, se naște în mediul comercial apusean în secolul XVII, caută interesul propriu și este dispus să ajungă la orice compromis pentru a-și atinge scopurile sale. El este cinic și egoist, și nu are nicio treabă cu smerenia. Dragostea caută adevărul, pe când dialogul paritar este dispus și la minciună. Dialogul este competitiv, iar dragostea este blândă și se supune de bună voie.
Desigur, dialogul poate fi compatibil cu dragostea creștină, dar ar trebui să fie mai mult un logos decât un dialogos, adică să aibă un conținut hristic și să caute supunerea lui Hristos în Biserică. În sinteză, orice dialog ecumenic care caută dragostea, trebuie totodată să caute și convertirea eterodocșilor, pentru că niciun logos nu poate fi dezvoltat într-o condiție adevărată de egalitate. Altfel dialogurile ecumenice, bazate pe dialog orizontal egalitar, ar aduce la negocieri mercantile bazate pe compromisuri și pe acorduri, dar nu pe un conținut de adevăr -logosul- al cărui izvor este Hristos, Logos-ul însuși: „Este, astfel, bătătoare la ochi coincidenţa cu situaţia dialogurilor din perioada bizantină, când acestea erau folosite pentru servirea unor interese politice, așa că, și astăzi, unirea care se dorește devine un instrument, iar nu scop. Pe bună dreptate s-a observat că <dialogurile interreligioase par să corespundă deplin versiunii și practicii prin care dialoghează astăzi sindicaliștii, politicienii, ideologiile>.” [17]
În concluzie, logosul și dialogul nu trebuie confundați. Ei au origini diferite și naturi diferite. O asemenea confuzie este o încurcatură care țintește să distrugă Creștinismul. Dacă trece mesajul că prin dialog se poate ajunge la scopurile ecumenismului -ceea ce înseamnă mai ales unitatea creștinilor și a Bisericii- printr-un oarecare compromis de caracter doctrinar și pe o afirmație de principiu, se va putea ajunge și la compromisuri dogmatice, spirituale și morale cu alte confesiuni creștine și chiar cu alte religii necreștine. Acesta ar însemna moartea Creștinismului ortodox și supunerea religii la mentalitatea seculară. De aceea e important a recunoaște aceste înșelări, pentru a nu ne surprinde nepregătiți, când asemenea pericole s-ar prezenta.
[1] Pr.lect.dr.Nicolae Moşoiu, Elemente de istorie, doctrină şi practică misionară- o perspectivă ecumenică, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006, pag 314.
[2] Asist. Drd. Cristinel Ioja în: Pr.lect.dr.Nicolae Moşoiu (autor principal și redactor), Elemente de istorie, doctrină şi practică misionară- o perspectivă ecumenică, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006, pag 308.
[3] Documentul oficial al Sfântului și Marele Sinod: Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine, punctul 6.
[4] Mitropolit al Pireului, Serafim in: Tatiana Petrache (Redactor), „Sfântul şi Marele Sinod” (Creta, 2016) Între providenţă şi eşec, Editura ASTRADROM, Oradea, 2016, pag. 74.
[5] Tatiana Petrache (Redactor), „Sfântul şi Marele Sinod” (Creta, 2016) Între providenţă şi eşec, Editura ASTRADROM, Oradea, 2016, pag. 60.
[6] Pr.lect.dr.Nicolae Moşoiu (autor principal și redactor), Elemente de istorie, doctrină şi practică misionară- o perspectivă ecumenică, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006, pag 405.
[7] Lect.dr. Radu Preda în: Pr.lect.dr.Nicolae Moşoiu (autor principal și redactor), Elemente de istorie, doctrină şi practică misionară- o perspectivă ecumenică, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006, pag 578.
[8] Ibidem, pag. 578.
[9] Tatiana Petrache (Redactor), „Sfântul şi Marele Sinod” (Creta, 2016) Între providenţă şi eşec, Editura ASTRADROM, Oradea, 2016, pag. 174.
[10] Tatiana Petrache (Redactor), „Sfântul şi Marele Sinod” (Creta, 2016) Între providenţă şi eşec, Editura ASTRADROM, Oradea, 2016, pag. 62.
[11] Document împărtăşit de Comisia pentru Misiune şi Evanghelizare Mondială (CWME) a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB) fiind parte a pregătirii Conferinţei mondiale de misiune desfăşurată la Atena în luna mai 2005, în: Pr.lect.dr.Nicolae Moşoiu (autor principal și redactor), Elemente de istorie, doctrină şi practică misionară- o perspectivă ecumenică, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006, pag 221.
[12] Tatiana Petrache (Redactor), „Sfântul şi Marele Sinod” (Creta, 2016) Între providenţă şi eşec, Editura ASTRADROM, Oradea, 2016, pag. 68.
[13] Documentele oficiale ale Sfântului și marelui Sinod, Basilica, București, 2019, pag 23.
[14] Despre Sfântul și Marele sinod din Creta, Întrebări și răspunsuri, Editura Basilica, București, 2017, pag 35.
[15] Pr.lect.dr.Nicolae Moşoiu (autor principal și redactor), Elemente de istorie, doctrină şi practică misionară- o perspectivă ecumenică, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006, pag 482.
[16] Tatiana Petrache (Redactor), „Sfântul şi Marele Sinod” (Creta, 2016) Între providenţă şi eşec, Editura ASTRADROM, Oradea, 2016, pag. 66.
[17] Tatiana Petrache (Redactor), „Sfântul şi Marele Sinod” (Creta, 2016) Între providenţă şi eşec, Editura ASTRADROM, Oradea, 2016, pag. 66.